Nu contează că Marele Will ar fi scris piesa Pericles, Prince of Tyre / Pericles, Prințul Tironului, împreună cu altcineva, după cum se spune, întrucât regizorul Philip Parr reconstituie în întregime spiritul pieselor binecunoscute, spunând povestea altui naufragiat pe țărmul nisipos al destinului, altul decât, de pildă, Prospero din Furtuna. Actualizarea subiectului ține de accentuarea problematicii migrației și a traficului de persoane. Barca pneumatică, instrumentele muzicale și vestimentația actorilor vin să completeze încadrarea în tipologiile unei virtuale repovestiri a aventurii lui Pericles din perspectiva unui prezent simbolic sugerat ca izvor al tămăduirii de tirania păcatului. Căci Regele Antioh (Mátyás Zsolt Imre) caută să ascundă relația incestuoasă cu fiica sa (Vajda Boróka), iar fiica lui Pericles, Marina (Deli Szófia) e împinsă spre prostituție. O lume murdară, așa că ce-i rămâne altceva de făcut Tânărului Pericles (Jancsó Előd în tandem cu Erdős Bálint) decât să ia calea autoexilării?
Decelând între sacru și profan, valorile binelui sunt biruitoare până la sfârșit, ca în alte piese ale lui Shakespeare, ca în canoanele basmului, căci Pericles al lui Philip Parr respectă cu strictețe regulile basmului, împrospătându-le cu parfumuri și culori atractive. Pericles bâtrân (Molnos András Csaba) își va regăsi fiica și soția pe care le credea pierdute, moarte, dispărute. Totul e bine când se termină cu bine, ca să ne menținem în dulcele stil shakespearean. Și regizorul aranjează de așa manieră finalul încât el să nu pară apoteotic dulceag, siropos, kitsch. Actorii, migranți pe drumurile vieții, apar la început cu valize și bagaje de strămutați, veniți dintr-o lume în alta. Devin sub ochii noștri personaje, se îmbracă, schimbă hainele, niciodată extravagante, ci modest sugestive, după care, la sfârșit, își iau în mână valizele, catrafusele și se pierd în culise. Și nu-i mai vedem, nu mai ies la aplauze. Un final auster, cât se poate de bine ajustat pe trista poveste a lui Pericles.
Naratorul, poetul medieval englez John Gower (Kocsárdi Levente), după ce a spus povestea, un aed al zilelor noastre, își introduce acordeonul în cutia lui, pregătindu-se de plecare. Impactul asupra spectatorilor e mai puternic așa, licențios, după ce pe spațiul de joc a fost dans, veselie, urgie, furtună, confruntări agresive tratate realist, în sugestii șocante.
Solicitarea actorilor este maximă pe cele trei ore de spectacol, dar pe ei nu se vede decât bucuria de a juca, de a se dărui trup și suflet încercărilor și provocărilor Thaliei. Kocsárdi Levente glisează imperceptibil între statutul de povestitor și acela de dirijor al evenimentelor, ba îndemnând la dans, ba schimbând tonalitatea vocii, mereu cu un zâmbet mefistofelic în colțul gurii. Jancsó Előd (văzut de mine în spectacol, dar cu siguranță și dublura lui, Erdős Bálint) ca tânăr intransigent în rolul lui Pericles dă glas unui limbaj al corpului contorsionat în consens cu sfâșierile lui lăuntrice. Deli Szófia și Lőrincz Rita pun în evidență fragilitatea și candoarea unor ființe fragile, confruntate cu mari încercări. Patetic și emoționant este Molnos András Csaba în scena când bătrânul Pericles își regăsește fiica.
Sincer inhibat se arată Mátyás Zolt Imre când trebuie să interpreteze pe regele incestuos Antioh. "Eu am copii, nu pot să joc rolul unui pervers", zice el retractil. Actorii întruchipează mai multe personaje, excelenta lor prestație pune în mișcare la superlativ mașinăria spectacolului, organizat cu scrupulozitate artistică, astfel că niciun amănunt nu este lăsat la voia întâmplării. Se simte că vocile le-au fost "prelucrate" de Jane Streeton, profesor de tehnică vocală din Anglia. Un beneficiu, o rezoluție de înalt prestigiu. De remarcat că fondul sonor este produs numai de actori. Sunt interludii vocale sau instrumentale, uneori folosind chiar butoaiele pe post de elemente de percuție, mai ales spre a amplifica efectele furtunii. Componenta muzicală este propusă de Cári Tibor în strânsă și originală legătură cu intriga subiectului. De un puternic efect vizual și acustic sunt dansurile pe ritmuri energizante, eliberatoare de poveri stresante; realizatoare: Ana Stoica. Simți cum încrâncenările epicului se deschid pe mările serenității spre a primi oaspetele comun, îndelung jinduit: Binele. Simplitatea decorului și a costumelor desenate de britanicul Brian D. Hanlon întrețin impresia unui joc perpetuu reluat cu stihiile naturii și cu stihiile din noi. O barcă pneumatică pe o apă desenată pe scândura scenei, o perdea albă de mătase de o parte a scenei, o plasă de pescari de cealaltă, sunt suficiente să sugereze o navă, o ascendență nobiliară a personajelor, un țărm de mare cu pescari. Universul în care ființează alături binele și răul, adevărul și minciuna, încrederea și deznădejdea. Tare umane între care individul este pus să aleagă. Astfel că aventura lui Pericles spusă de Philip Parr la Timișoara pune în evidență, pentru fiecare spectator, o alegere, o detașare de rău, o speranță.
(foto: Beliczay László)