Textul minunat adaptat de Réka Dálnoky nu ne oferă vreun amănunt precis, după cum regia de o emoționantă discreție a lui Philip Parr nu ne face nici ea confidențe pe această temă.
Pericles. De fapt, Pericles, Prince of Tyre. Un text rar jucat, despre care există ipoteze că ar fi fost scris doar parțial de William Shakespeare. Deși câteva dintre marile teme, în frunte cu cea a furtunii care ajută la restabilirea domniei binelui în lume, sunt de găsit. De altfel, se presupune că Furtuna și Pericles au fost finalizate cam în aceeași perioadă de creație (ultima) a unicului.
Un basm. O istorie cu eroi și anti-eroi, cu fapte bune și fapte rele, cu nașteri și morți, cu iubire și ură, cu prietenii de-o viață și trădări, cu regi, pescari, regine, marinari, cavaleri, matroane, lorzi, doici, servitori. Și, desigur, prinț. Tyre / Tir. Oraș-port la Mediterană, din fostul Levant, actualul Liban, unul dintre cei mai vechi orașe continuu locuite din istoria omenirii (aproximativ 2.750 înainte de Hristos).
Levente Kocsárdi e Gower. Povestitorul. Cel care își aduce aminte. El ne așteaptă pe scenă, pe noi, pe spectatorii, pe ei, actorii / imigranții. La final, după aplauzele splendid coregrafiate (Anca Stoica) pe ritmuri folclorice maghiare, când actorii, urmați de spectatori, vor fi părăsit sala, el va rămâne singur în sala cea mare a Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, lângă barca gonflabilă portocalie ce va fi slujit drept navă înfruntând Mediterana, lângă butoaiele metalice folosite ca elemente de percuție, pe covorul imens, majoritar albastru, închipuind mările și cerurile (scenografie: Brian D. Hanlon).
Kocsárdi se mișcă deopotrivă printre actori și spectatori. Pe scenă și pe cele două tribune, dispuse față în față, cu voce blândă și privire caldă, Gower își intră în rolul de Prospero. Un regizor al unei trupe formate ad-hoc din călători involuntari, împinși de soartă să-și caute norocul departe de casă. Migrația e un fenomen ce a însoțit istoria omului, anii de pe urmă n-au făcut decât să marcheze un episod dintr-o lungă suită care a fost, este și va mai fi. Și tot însoțitoare ale omului au fost dintotdeauna muzica, dansul, jocul, povestea. Uneori, toate acestea s-au întâlnit în câte o seară când pelerinii fără voie au ales să-și sfideze soarta și să se bucure de viață.
Cu gesturi precise, delicate, Kocsárdi prefațează fiecare scenă, indicând care dintre personaje-emigranți urmează să interpreteze personajele din povestea străveche pe care le anunță în monologurile sale. Pe dată, actorii leapădă hainele de stradă și îmbracă straiele personajelor (costume, același Brian D. Hanlon), adesea ajutați de colegi. Totul e la vedere, așa cum a fost mereu teatrul străzilor. Câte vreme 2 sau 3 sau 4 dintre performeri interpretează replicile, ceilalți creează fondul sonor și / sau mânuiesc felurite obiecte de decor (de lumini se ocupă, fără greșeală, Dorian Bolca, light design). Muzica live (Cári Tibor, desigur!) e produsă pe bază de voce (strălucește Etelka Magyari), chitară (Attila Kiss pare coborât de pe o scenă elisabetană), acordeon (Kocsárdi) și, cum spuneam, butoaie și alte obiecte ce devin instrumente de percuție.
Chipul luminos, ochii strălucitori, hainele albe ale lui Bálint Erdős (Pericles tânăr, în reprezentația văzută de mine - Előd Jancsó e distribuit în același rol) fixează tonul întregului spectacol.
Deși e departe de a fi o înșiruire de momente fericite, Pericles al lui Parr e, în mare măsură, o sărbătoare. Un spectacol de o fluență și eleganță de-a dreptul emoționante. Gândul fuge la Hamlet-ul lui Declan Donnellan de la Craiova, cu care Pericles se asemănă grație artei regizorilor de a transforma teatrul într-o simfonie impecabil interpretată.
Nu e rost de săpat în cutele poveștii lui Pericles și ale contemporanilor săi. Ea se dezvăluie cu simplitate și claritate, pilduitoare și tulburătoare. Merită marcată similitudinea dintre tonul și apucăturile pescarilor de aici și cele ale groparilor din evocatul Hamlet. Shakespeare a știut mereu să așeze adevărul pe buzele celor pe care adesea nu știm să-i vedem, nu avem răbdare să-i ascultăm.
Fidel acestei tradiții, Parr (director al York International Shakespeare Festival și președinte al European Shakespeare Festivals Network) ne invită să privim, uimiți și fericiți, cum teatrul cu T al dramaturgului cu W poate fi adus la viață de oameni dintre cei mai simpli, cu obiecte dintre cele mai cotidiene, cu costume dintre cele mai obișnuite, cu mijloace dintre cele mai ușor de procurat și mânuit. Splendidă scena fotbalului jucat de băieții distribuției, minunată furtuna înscenată sub forma bărcii pneumatice zdravăn scuturate de 4 actori, teribil de molipsitoare prin entuziasmul și seninul lor momentele când întreaga distribuție dansează și cântă pe ritmuri diverse (memoria reține mai ales, cu zâmbet larg, acele momente când actorii se desprind brusc din felurite colțuri ale sălii și se aruncă în vâltoarea sărbătorii cu tipul de pură bucurie pe care doar copilăria ori marile meciuri sau concerte sunt capabile să le stârnească).
Chiar și în basme timpul trece și preschimbă. Statura masivă, cearcănele și pleata albă a lui András Csaba Molnos (Pericles matur / bătrân) au ceva din alura lui Nicu Covaci, că tot suntem la Timișoara. Disperarea și aproape renunțarea lui sunt însă contrabalansate de miraculoasa reîntâlnire cu fiica pe care o credea pierdută. Szófia Deli (la paritate pe rol cu Bernadett Vadász) face din Marina unul dintre cele mai importante, generoase și atașante personaje feminine din literatura lui Shakespeare (că tot a prezentat de curând Festivalul Internațional Shakespeare 2024 de la Craiova, în chiar ziua de debut a TESZT 2024, producția din 2017 a lui Philip Parr, Feast: A Play in One Cooking, în care e vorba de șase personaje feminine din șase piese shakespearene aduse în timpurile noastre).
Prin rezolvări inteligente și curajoase ale multiplelor situații dificile pe care le are de înfruntat (într-un episod înscenat cu mult umor și curaj, eroina scapă din capcana aparent fără ieșire întinsă de matroanele delicios interpretate de Etelka Magyari și Boróka Vajda), Marina propune un model uman emblematic, de admirat și urmat în cea mai bună dintre lumile posibile.
Necesară în logica dramaturgică a re-așezării lumii pe coordonatele dreptății, răzbunarea se întâmplă, dar nu ne este arătată. Dionyza și Cleon (Emília B. Borbély și Attila Kiss echilibrează impecabil, pe bază de juste gesturi, ipostaze ale chipului și frazări, tonul cald al spectacolului cu umbrele adânci ale personajelor pe care le interpretează) primesc ceea ce merită, fără ca sângele și moartea să primească dreptul de a păși pe scenă. La polul opus trădării, îl regăsim pe Helicanus, căruia Enikő Éder îi conferă, cu farmec și precizie, aura de demnitate pe care o bine-merită acest lord al Tirului și al slujirii lui Pericles.
Philip Parr e un ocrotitor. El îmbracă nevoia lumii de a se lepăda de rău, minciună, sărăcie, discriminare, nedreptate în cuvinte și imagini care privilegiază binele și lumina. Al său Pericles e un basm modern. Adică o istorie despre cum ceea ce contează cu adevărat în om, acumulat în milenii de fragilă evoluție, se poate ridica deasupra tuturor obstacolelor (ridicate de același om, de natură, de hazard). În caz că sunteți în căutarea redescoperirii încrederii în umanitate, haideți la Timișoara pentru a vedea cum o femeie anonimă, o emigrantă din zilele noastre, poate fi salvată de un prinț din alte vremuri!
(Timpul & Spațiul reprezentației: 26 mai 2024 @ Sala Mare a Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara)
(foto: László Beliczay)