Interpreții serii au fost: violoniștii Nikita Boriso-Glebsky, Latica Honda-Rosenberg, Francesco Ionașcu, Mi-Sa Yang, violiștii Răzvan Popovici, Hartmut Rohde, violonceliștii Andreas Brantelid, Thomas Carroll, pianiștii Christian Ihle Hadland, Diana Ketler și bas-baritonul Pauls Putnins.
Tematica propusă de SoNoRo s-a închegat în jurul ideii că există lucrări muzicale ale căror manuscrise [1] au fost, fie distruse (dar rescrise din memorie), fie nu au fost terminate de către compozitorii lor, din diferite motive, fie geneza lor a fost una ocultă.
Manuscrise care nu ard - aluzie la Maestrul și Margareta romanul scriitorului de origine ucraineană Mihail Afanasievici Bulgakov. Cartea este o narațiune despre imaginara vizită a diavolului în Uniunea Sovietică din vremea lui Stalin. Romanul a fost interzis și manuscrisul ars. Dar a fost rescris din memorie. În carte se vorbește despre Satana, deghizat în profesorul Woland, un consultant de magie neagră, care prezice moartea lui Berlioz, capul ateu al elitei literare din Uniunea Sovietică. Profeția se împlinește, iar Berlioz moare. Poetul Ivan Ponîrev, angajatul său, este martor; el încearcă să avertizeze lumea, dar nefiind crezut, este dus la un azil de nebuni. Acolo, îl întâlnește pe Maestrul, un autor pe care respingerea manuscrisului său despre Hristos și Ponțiu Pilat îl împinge să-l ardă și astfel, să întoarcă spatele lumii și iubitei sale Margareta.
După introducerea rostită de Diana Ketler și Răzvan Popovici, pe scena Ateneului Român (încă impregnată cu sonoritățile de orgă ala recitalului desfășurat cu o oră înainte), interpreții SoNoRo și-au început recitalul, cântând Trioul de coarde în sol minor, pentru vioară, violă și violoncel, JS 210 de Jean Sibelius. În domeniul muzicii de cameră, Sibelius a excelat prin compunerea Cvartetului Voces intimae, op. 56.
Trioul de coarde în sol minor, a fost compus între anii 1893 și 1894. Este o lucrare camerală neterminată, singura mișcare finalizată fiind Lento-ul, o combinație de forme variate cu valențe simfonice.
În debutul recitalului SoNoRo de la sala Ateneului am ascultat Trioul de coarde în sol minor care a început cu câteva interjecții muzicale: acorduri 'mugite' , lansate în crescendo de către vioară și violă (Mi-Sa Yang, Răzvan Popovici), la care se adăuga mai apoi, violoncelul (Thomas Caroll). Logică și benefică sub aspect sonor a fost așezarea instrumentiștilor a bracio, unul lângă altul (în unele înregistrări video, violoncelul apare în centru). Auzeam cum se cristaliza treptat o melodie cu iz spaniol, care s-a estompat însă repede, iar încărcătura dramatică a revenit și persistat, până aproape de finalul părții.
Frumos a sunat coralul prelung, încheiat pe acordul tonicii lui sol minor. O muzică romantică, pasională, cu armonii bogate, în care cei trei instrumentiști erau solicitați a cânta, în majoritatea timpului, în fortissimo. O coordonare perfectă, având ca rezultat atât individualizarea timbrală, cât și omogenizarea, în unele secvențe, a discursului muzical.
A urmat Sonata Trilul Diavolului de Giuseppe Tartini, interpretată cu dezinvoltură și convingere de către violonista Mi-Sa Yang și pianistul Christian Ihle Hadland.
Se crede că geneza acestei lucrări este legată de ocultism - o viziune a lui Tartini (destăinuită astronomului francez Jérôme Lalande, cu câțiva ani înainte de moarte), în care a visat că diavolul i-a apărut, iar compozitorul i-a cerut să-i fie slujitorul și profesorul său. La sfârșitul lecției de muzică, Tartini i-a înmânat diavolului vioara sa, pentru a-i testa priceperea. Diavolul a început să cânte cu virtuozitate, oferind o interpretare intensă. Atât de frumoasă și executată cu un gust și o precizie atât de mare a fost interpretarea diavolului, încât compozitorul a simțit că i se taie respirația. Astfel, sonata pe care a compus-o Tartini ar fi de fapt, o imitație a actului săvârșit în urma pactizării cu diavolul (fapt atribuit și lui Niccolò Paganini). Asemănător cu romanul lui Bulgakov, tema literară majoră este preluată din tragedia Faust de Wolfgang von Goethe.
Scrisă în anul 1740, Sonata Il trillo del diavolo este alcătuită din patru părți: I. Larghetto affetuoso; II. Allegro moderato; III. Andante și IV. Allegro assai-Andante-Allegro assai. Textul lucrării este ornamentat cu așa-numitele triluri legendare ale diavolului, în realitate, o contribuție genială la expresia și tehnica violonisticii, adusă de Giuseppe Tartini (1692-1770), unul intre reprezentanții de seamă ai Barocului italian.
Admiram acuratețea, agilitatea, apetitul pentru ornamentarea melodică, tiradele (o umplutură improvizatorică între pilonii armonici), toate executate cu velocitate de către violonista Mi-Sa Yang. Pasaje în spiccato, ricochet, șiruri de triluri în duble coarde, arpegii, reluări de arcușe, accente pregnante - mereu sincronizate impecabil cu pianul, ce acompania discret cu un staccato sculptat micrometric - toate acestea te uimeau. Agogica compensatorie, nuanțele subite, emisia dolce în cantilene, subliniau expresia muzicală apropiată de stilul galant, cu o melodica generos împodobită și cu nuanțe armonice îmbogățite și cu trepte secundare ale tonalității.
În cadență, Mi-Sa Yang și-a arătat cu prisosință tehnica transcendentală, pizzicato-ul de mână stângă aducând o abundență a festinului sonor. Aplauzele puternice au răsplătit pe cei doi muzicienii SoNoRo, violonista Mi-Sa Yang și pianistul Christian Ihle Hadland.
În continuarea recitalului cameral am ascultat Două piese pentru octet de coarde, op. 11 de Dimitri Șostakovici, interpretate de: - violoniștii Nikita Boriso-Glebsky, Latica Honda-Rosenberg, Francesco Ionașcu, Mi-Sa Yang, - voliștii Răzvan Popovici, Hartmut Rohde, -violonceliștii Andreas Brantelid, Thomas Carroll.
Lucrarea a fost dedicată memoriei unui tânăr prieten al compozitorului, un poet promițător Vladimir Kurchavov, care a murit de tuberculoză, la 25 de ani. Șostakovici a avut inițial intenția de a compune o suită pentru cvartet dublu de coarde (precum cel al lui Felix Mendelssohn), în cinci mișcări, dintre care a schițat doar un preludiu și o fugă. Ulterior, a abandonat fuga și a scris un Scherzo. Cele două piese sunt scrise în perioada de școală a compozitorului.
Interpreții de pe scena Ateneului Român au cântat Preludiul, într-un tempo liniștit, un Adagio, creând o atmosferă încărcată de melancolie. Deși limbajul muzical este total diferit de cel al cantorului de la Thomaskirche, alegerea genului preludiu este în fond, un omagiu adus lui Johann Sebastian Bach (Clavecinul bine temperat - cu cele 24 de Preludii și Fugi). Vioara primă are aici o partitură încărcată cu pasaje dificile. La începutul părții, se percepeau acorduri puternice de rău augur. Imitații ale unui motiv ascendent se perindau la instrumentele formației, de la grav la acut. Apoi, o temă a violei secunde era acompaniată în registrul înalt de valuri de triolete în legato,cântate de viorile con sordino. Întreaga mișcare era dominată de contraste mari. Picături sonore în pizzicato erau executate de muzicienii SoNoRo cu precizie metronomică. După pasajul în șaisprezecimi, cântat în detaché de vioara primă, discursul se calma, iar tema viorii a patra, în registrul grav apărea dureroasă. Împletirea registrelor extreme ale instrumentelor a creat un balans de culori străvezii.
Scherzo-ul, în Allegro molto a început viforos la viori, cu formule fulgerătoare de anapest. Corzile grave aduceau un vuiet prin tremolo-ul lor, generând împreună cu ceilalți instrumentiști un puls trepidant, un fel de motorism avant la lettre. Virtuozitatea era impresionantă. Se ivea chiar și o onomatopee, un 'chiuit' al viorii ce catapulta un flageolet, printr-un glissando ascendent, pe coarda mi. O temă a primului violoncel terminată cu un portamento descendent declanșa avalanșa sonoră. Se auzea și o cavalcadă, în care formule ritmice se transformau în ostinato.
După pauză, publicul a ascultat un microrecital vocal, ce a cuprins două piese din ciclul 6 cântece, op. 38: În mijlocul zgomotului de bal, nr. 3 și Serenada lui Don Juan, nr. 1 de Piotr Ilici Ceaikovski, interpretate de bas-baritonul Pauls Putnins, acompaniat la pian de Diana Ketler.
Pe versurile lui Alexei Konstantinovici Tolstoi, vocea se înălța plină de iubire: În mijlocul unei mingi zgomotoase, întâmplător, / În neliniștea deșertăciunii lumești, / Te-am văzut, dar e un mister / Trăsăturile tale sunt acoperite (...) Mi-a plăcut silueta ta subțire / Și toată privirea ta gânditoare, / Și râsul tău, atât trist, cât și sonor, / De atunci îmi sună în inimă (....) Și sunt trist, atât de trist că adorm, / Și dorm în vise necunoscute... / Nu știu dacă te iubesc / Dar mi se pare că îmi placi!
Fraza muzicală era fin cizelată, fiecare cuvânt era încărcat cu emoție, mai ales când bas-baritonul îl rostea pe cel despre iubire.
După introducerea pianului la al doilea cântec, vocea pasională a basului Pauls Putnins intona cu profunzime și dicție clară versurile: Din lumina lunii / Cerul s-a luminat, / Oh, ieși, Niseta, o, ieși, Niseta, / Grăbește-te la balcon! (....) De la Sevilla la Grenada, În amurgul liniștit al nopților, / Se aud serenade / Se aude ciocnirea săbiilor.
Pauls Putnins, o voce excepțională. Zonele culminante erau marcate prin accente emise controlat.
La încheierea minunatului moment vocal al serii, au izbucnit aplauzele și ovațiile îndelungate.
Ultima lucrare oferită de muzicienii ansamblului SoNoRo a fost «Souvenir de Florence» pentru sextet de coarde în re minor, op. 70 de Piotr Ilici Ceaikovski, în interpretarea violoniștilor Latica Honda-Rosenberg, Nikita Boriso-Glebsky, a violiștilor Hartmut Rohde, Răzvan Popovici și a-violonceliștilor Andreas Brantelid, Thomas Carroll.
Singurul sextet de coarde al compozitorului, de o rară frumusețe a fost scris în 1890, iar titlul a fost ales astfel, deoarece compozitorul a schițat una dintre temele principale ale lucrării, în timpul vizitei sale în Florența. Lucrarea cuprinde patru părți: I. Allegro con spirito; II. Adagio cantabile e con moto; III. Allegretto moderato; IV. Allegro con brio e vivace.
Dacă în partea întâi, se percepea o temă principală destul de violentă, pentru cea de a doua temă, în tonalitatea relativei majore, compozitorul a hărăzit o curgere mult mai calmă. Mișcarea lentă, prezenta o idee muzicală inocentă, romantică, enunțată inițial de vioara primă, cu acompaniament de pizzicato, fiind apoi preluată de violoncel. Figurațiile viorii mă duceau cu gândul la fiorituri din Valsul florilor (un dialog flaut - vioară solo), din baletul Spărgătorul de nuci, al aceluiași compozitor Ceaikovski. Dialoguri minunate între instrumentiști, solo-uri cu sunet calitativ, armonii clasice, consonante, efecte de tremolo - erau realizate cu măiestrie. După o întrerupere realizată cu ajutorul unui interludiu la care participau toate instrumentele, tema revenea. În ultimele două mișcări, în contrast cu cele două precedente, se percepeau melodii și ritmuri populare rusești.
Încă o seară memorabilă cu muzică de cameră cântată fascinant de acești artiști aleși pe sprânceană, extrem de determinați în a oferi din tot sufletul lor, frumusețe sonoră unică.
Aplauzele publicului și ovațiile repetate au răsplătit efortul admirabil al artiștilor SoNoRo.
NOTE
[1] Manuscrisul reprezintă în sens general orice text scris de mână, notații muzicale, hărți, figuri explicative, calcule matematice sau ilustrații. Termenul provine din limba latină, din manus (mână) și scriptus (scris). Înainte de sosirea tipăriturilor, toate documentele și cărțile erau manuscrise. În zilele noastre, cu ajutorul Inteligenței Artificiale (AI) se pot crea sau completa lucrări muzicale aparținând oricărui stil. De pildă, finalizarea Simfoniei a X-a de Ludwig van Beethoven - Beethoven X - The AI Project.