O felină / A Feline

Când mă gândesc la Berlioz, realizez că mereu îi asociam numele cu o pisică. Târziu mi-am dat seama de ce: cred că asociam celălalt nume, Hector, cu o pisică dintr-un desen animat. Astfel încât nu mai pot să fac diferența între sunetul Berlioz și imaginea unei feline sălbatice, deosebit de frumoasă, periculoasă, grațioasă, portocalie, cu blană luxuriantă și o privire unică. Concertul de aseară (8 noiembrie 2024) a adăugat la această asociere. După un Mendelssohn dirijat de Nicolae Moldoveanu și cântat impecabil de orchestră, a urmat Berlioz, cu Harold în Italia. Ieri mi-am dat seama. Jur că în capul meu era Hector în Italia. Și, zău, întregul concert a părut o felină superbă. Interpretarea lui Răzvan Popovici a fost exact conformă cu cea proiectată de imaginația mea: specială, jovială, serioasă, frumoasă și, încă o dată, specială. Pentru că viola se aude rar. Sau, mă rog, mai rar. Mi-am lăsat locul din abonament și am stat în rândul 5. A fost o plăcere fantastică să fiu atât de aproape de această felină.

De data asta vă las cu câteva cuvinte din partea celui cu care putem asocia și superbul Festival Sonoro:


Vineri, 8 noiembrie 2024, ora 19.00, Sala Radio
Orchestra Națională Radio
Dirijor: Nicolae Moldoveanu
Program: Mendelssohn - Simfonia nr. 4 în la major, op.90 - Italiana / Berlioz - Harold în Italia, op. 16
Solist: Răzvan Popovici (viola)


When I think of Berlioz, I realize I've always associated his name with a cat. It took me a while to understand why: I think I was connecting his other name, Hector, with a cartoon cat. So now I can't quite separate the sound of Berlioz from this image of a wild feline - strikingly beautiful, dangerous, graceful, orange, with luxurious fur and a unique gaze. Last night's concert (08.11.2024) only added to that association. After a Mendelssohn conducted by Nicolae Moldoveanu and impeccably played by the orchestra, Berlioz followed with Harold in Italy. Last night, my wrong association went further, I was referring to the concert as Hector in Italy. Honestly, the whole concert felt like a magnificent feline. Răzvan Popovici's interpretation matched my imagination perfectly: unique, jovial, serious, beautiful, and, once again, kind of rare. Because the viola is seldom heard. Or, well, heard more rarely. I left my usual seat and moved to row 5. It was a fantastic pleasure to be so close to this feline.

This time, I leave you with a few words from the one we can also associate with the magnificent Sonoro Festival: