Ai vrea să fii bolnav, dar termometrul ți-arată 36,6oC și n-ai mai tușit de când ai încercat prima țigară. Azi ai test la fizică. Din termodinamică nu știi nimic, din inerție rămâi acasă. Te văicărești de inexistente frisoane, maică-ta îți înghite minciuna, tu, pe la spatele ei, scuipi nurofenul pe care ți l-a dat și te lungești în pat. Rutinier accesezi YouTube-ul, în ochi îți sare un bărbos cu gura căscată printre explozii trucate pe post de thumbnail distonant, dedesubtul lui, "TOP 10 Povești Din COPILĂRIE Cu Origini TERIFIANTE". Apeși. În vârful ierarhiei devastatoare pentru copilul nevinovat din tine, un anume Charles Perrault i-o ia înainte duetului Grimm cu vreo două secole și coase primul o scufiță roșie din legende ancestrale. Afli că prima poveste pe care ai ascultat-o vreodată e doar o mai-blândă transpunere a unui basm sângeros, cu final tragic, menit să îi țină pe copii în casă. Ești recunoscător că ai ajuns atât de târziu la adevăr, la originar. Astăzi a fost odată ca niciodată o puștoaică aeriană abordată de o haimana cenușie cu tertipuri și incisivi de prădător. Astăzi a fost odată o fetiță maltratată, ucisă, niciodată salvată.
O sâmbătă aparte îți cere să îmbraci paltonul de duminică. Verifici de trei ori dacă ai luat biletele, cobori vertiginos scările, deschizi ușa blocului și cazi direct în noaptea prematură de noiembrie. E luna aceasta specială când ceaiul de la ora cinci se soarbe în beznă și teatrul de la ora șapte e oaspetele străin pentru care te gătești. E luna aceasta specială când Piteștiul colcăie de haruri migratoare și iubitori de frumos. Pentru al treilea an consecutiv, e luna-resuscitare a publicului argeșean, luna-gazdă a Festivalului Internațional de Teatru "Liviu Ciulei". O sâmbătă aparte, însemnată 9 în calendar, ți-e pașaport către Franța și viză de turist "În căutarea timpului pierdut" când povestea Scufiței Roșii se convertește în piesă de teatru. Și te frămânți. Gândul la un spectacol pentru copii într-o limbă mai mult criptică decât lirică te plictisește, iar posibilitatea de a te ciocni din nou de o reinterpretare sumbră a basmului pe care l-ai învățat înainte de alfabet te înfioară. Însă bănuielile-ți pier în fața a ceea ce este, de fapt, o sărutare pe fruntea copilului tău lăuntric. Totul se schimbă. Do(a)ctorii Companiei «Premier Acte» din Lyon curăță plăgile unei povești sângeroase și în locul primejdiei din zâmbete străine ei găsesc dragostea. Astăzi a fost odată ca niciodată o fetiță suficient de curioasă și mărinimoasă cât să năruie intoleranța și să-și rescrie istorisirea dintr-o pădure a dorului de casă. Astăzi a fost odată ca niciodată un tribut adus umanității. Astăzi (9 noiembrie 2024) a fost Le Petit Chaperon Louche - L'Itinéraire d'un Enfant Perdu / Scufița Dubioasă - pe urmele unui copil rătăcit la Teatrul "Al. Davila", Pitești.
Cât tu îți ocupi locul în sală, pe scena-peluză te așteaptă deja Loupchik, cu privirea în pământul umblat în pantofi jerpeliți până la piele, te așteaptă deja, pitit după un brad, vânătorul-alibi al actorului care construiește live ilustrațiile sonore. În clinchetul fiecărui pas al lupului însingurat, se arată Charlotte, adică Scufița Roșie, adică Scufița Dubioasă, după cum o botează el - "Pentru că e cam dubios că nu îți e frică de mine.". Dar cum să-i fie, când el nu e decât un dulău care "face greșeli de ortografie și când vorbește" și desenează stele în nisip, un dulău care dansează sub ploaia de hârtie ca un "foarte înduioșător cu accentul ăsta ciudat" Gene Kelly. Cum să-i fie, când sunt la fel? Charlotte o ferește de ochii lumii pe Cireșica, păpușa amintire de la mama ei, în valiză, Loupchik ferește de ochii lumii secretul Păsărilor-Lupi - cheia de interpretare a întregului spectacol-alegorie despre viața de imigrant într-o lume ce confundă "primitor" cu "primitiv". Pentru că Păsările-Lupi sunt canidele înaripate care zboară din ținut în ținut și nicăieri nu-și pot face culcuș, sunt curiozitatea unei naturi care nu o vrea. Ageră, colecționară de ouă și amatoare de microagresiuni, turnătoarea care l-a condus pe tatăl lupului la expulzarea din pădure, bunica Scufiței reprezintă intoleranța. Nefiind capabilă să se dezlege din mișcarea globală a stereotipizării, repetă - generațional - denunțarea. Pe Loupchik îl așteaptă acum vânătorul-ofițer vamal să-l ducă înapoi acolo unde nu are pe nimeni, nici mamă - tot ce i-a rămas de la ea este un yoyo cu care se joacă, într-o melancolie a viitorului, compulsiv -, nici tată, nici amintiri - "Le-am pierdut când m-am rătăcit.".
Regizorul Sarkis Tcheumlekdjian rescrie folclorul francez, dăruindu-i ce i-a lipsit cel mai mult: optimismul. În festivalul dedicat în 2024 artei de a povesti (căci "Storytellers" este tema ediției 2024), el montează un spectacol dedicat artei de a repovesti. În narațiunea lui, cuvintele sunt doar o mică frântură în fața esteticii profund impregnate de minuțiozitatea frumosului. Măștile preschimbă chipurile actorilor într-unele candide de poupées, costumele splendide sunt personaje în sine, gestualitatea jocului actoricesc, un (foarte) expresiv narator. Scenariul suflă praful de pe cartea de povești dosită în biblioteca fiecăruia și deschide cu dragoste frontierele până acum închise de ură. Pentru că Scufița Roșie nu trebuie să fie un tratat despre imprudență și brutalitate pentru copii. Pentru că fiecare basm e rescris odată cu fiecare nouă pereche de urechi ce-l ascultă. Iar acum, copilul din tine părăsește cărarea ce i-a fost întâi arătată și merge pe urmele lupului orfan, merge Pe urmele unui copil rătăcit.
Le Petit Chaperon Louche - L'Itinéraire d'un Enfant Perdu / Scufița Dubioasă - pe urmele unui copil rătăcit
Text și Regia artistică: Sarkis Tcheumlekdjian
Muzica: Gilbert Gandil / Costume: Manon Tauszig / Măști: Marie Muyard
Cu: Cédric Danielo, Mégane Cottin, Adrien Pont.