Personajul Sebastian Filippi, cu dublă cetățenie, româno-franceză, este băiatul mamei, în casa căreia locuiește, beneficiind de intrare separată, dar suferind de intruziuni materne permanente, atât culinare cât și personale și acid observaționale. Băiețelul lui maman este implicat într-o relație de cuplu avansată, ajunsă deja în punctul în care partenera își dorește un copil. Problema procreării este crucială: cuplul încă dezbate dacă va procrea sau nu în acest univers. Indecis, se va delecta, în tot acest timp, cu spionajul asupra altor vecini amorezi, practicat prin intermediul filmărilor pe care Sebastian le realizează la foc continuu, ca pe un jurnal vizual constant, de flux al conștiinței. Merită sau nu să aduci un copil în lumea actuală? Aceasta este întrebarea. Voilà. Cu așa viitoare bunică acaparatoare, cu asemenea stat, într-un asemenea sistem politic, Sebastian șovăie, partenera plânge și face crize depresive.
Până ca cei doi să găsească răspunsul la această fundamentală întrebare, trecută prin toate sistemele filozofice posibile, precum și dezbătută cu delicii, à la française, în grupul de prieteni, cuplul ajunge să se despartă, întrucât partenera - strict concentrată pe propriile-i nevoi - nu reușește să țină pasul cu sensul superior al lucrurilor care strivește indivizii și pe propriul partener, inclusiv.
În timp ce el filmează tot și orice, după cum face de obicei, este săltat de jandarmerie și urcat în tab-ul acesteia, unde face cunoștință cu alți indivizi, colegi de suferință ai represiunii statale nedrepte, pe care nu toți au puterea să o denunțe. A doua jumătate a filmului se derulează în cușca de șoareci a tancului jandarmier, în timp ce pasagerii sunt duși cu accentuate zdruncinături, la secție. Hurducăielile sunt mai grave pentru torționari, care se prăvălesc de colo-colo, ca bilele de bowling zdruncinate de un simulator. În tot acest timp, jandarmul tot jandarm se dovedește: pierde chei de cătușe și lacăte, rătăcește arme și piese de arsenal, adică pățește tot ce poate păți pentru a-și dovedi limitele intelectuale care îi determină comportamentul de jupân. Aici, în zona puterii deconspirate pentru slăbiciunile ei, demne de peripețiile unui Louis de Funès hiper-jandarm, scenariul devine feroce. Jandarmii sunt un fel de Mr. Bean încurcându-și șosetele. Altfel, ei se dovedesc generoși cu clienții cazați în tanc: oferă apă, "din banii lor", după ce îi bat de-i zvântă, cenzurându-le efectele personale și încălcându-le toate drepturile fundamentale.
La secție, intervine o fractură cauzată de necunoașterea detaliilor procedurale (un sfat juridic se impunea, nu neapărat pentru generic). Sebastian este pus să scrie declarația polițienească, pentru un avertisment, deși, juridic vorbind, atunci când se iau declarații penale, nu se mai pune problema unui avertisment, ci de clasare (care nu se negociază). Chestiunea ilustrată în film depășește nivelul contravențional, al avertismentului, trecând în cel penal. În materie contravențională nu se iau declarații, cu atât mai puțin pentru un avertisment. În plus, orice declarație a unei persoane reținute nu se face decât în prezența unui avocat, oricât de inutil, dar absent în scenariu.
Sunt detalii tehnice, care indică o intenție pe care artiștii au depășit-o cu mult, inclusiv în privința Jandarmeriei, ca instituție. Sistemul lucrează cu adevărat în direcție represivă, prin simpla captare a puterii, dar o face în regim procedural al aparențelor, cu rafinament și subtilitate psihologică. Bastonul se practică, în stradă. Jocul de-a puterea devine altul în captivitate, pentru simplul motiv că autoritățile represive au învățat, între timp, cum să păcălească sistemul francez de drepturi și obligații fundamentale dictat de deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului. Ceea ce vedem, în acest film, e valabil pentru un stat polițienesc de un cu totul alt tip, din zone geografice precum Rusia, Cisiordania, sau alte epoci, precum România iliesciană. România știe, deja, să nu ajungă în acest punct, fără ca aceasta să însemne că nu reprimă. O face, dar prin alte mijloace, nesurprinse de acest film, altfel bine intenționat, dar care se inspiră mai degrabă din realitatea filmografică (americană, în special, sens în care se va vedea scena ieșirii din secția de poliție a cauționatului, de către propria mamă), decât din cea adevărată, reală, rămasă neinvestigată.
Replicile reper sunt cele ironic referitoare la apetitul pentru filmele despre mizeria spațiului românesc, ca și la reproșul adresat cetățeanului francez, căruia, de vreme ce nu i-a plăcut Franța, va pătimi românește, ca să se sature.