Încă un film ce aderă la stilul Noului Val Românesc, căruia nu-i aduce însă nimic nou: cuplu obosit, autosabotat. Pia (Nicoleta Lefter) vrea copil, Sami (Yann Verburgh) crescut în afara României - plecat înainte de '89, cu vagi amprente de comunism, măsluit de grija lui maman, ajunge să fie asuprit de rămășițele acelor timpuri pe care nu le-a cunoscut.
Filmul Captura, regizat de Adi Voicu, nu reușește să prezinte documentarea realizată asupra momentului în care e plasat și nici să transmită emoție. Documentarea se vrea a fi o întruchipare a cum se trăia în România atunci când se cumpăra dreptatea. Lui Sami, fiind "de dincolo", i se aplică o doză de discriminare, care ar trebui să creeze emoție. Dar părțile de documentare și emoție nu au o fundație. Filmul pare construit pe ideea că noi știm deja cum a fost. Că e treaba noastră să simțim, oferindu-ne doar mirosul a ceea ce ar trebui să mâncăm. Iar emoția șovăie.
Sami și Pia nu o duc prea bine. Cuplul se destramă: ea simte că nu este luată în serios, iar el că nu se regăsește. Pe Sami îl vedem foarte rar pentru că el este ciclopul cu camera - ochiul care filmează. Momentul care ar trebui să ne pătrundă, e atunci când, după protestele din 10 august 2018, Sami este pescuit de o dubă a jandarmeriei. Crima? Filmatul. Regizorul pare că încearcă o referință la atitudinea securiștilor față de lucrurile care rămân, de expresiile libertății. Dar faza nu-i credibilă. Jandarmii sunt soft, parcă nu se iau în serios. Nedreptatea nefondată face paralela cu amintiri ale altor vremuri (cunoscute, dar nu de toți trăite). Un fel de telefonul fără fir, de parcă ar trebui să ne punem noi toți de acord despre ce simțim. Mă face să mă gândesc la o formă de compassion fatigue - fenomen în care oamenii devin insensibili / epuizați emoțional din cauza supraexpunerii la mesaje tulburătoare, ceea ce duce la copleșirea sau amorțirea publicului.
Despre vibe:
Încă sunt multe filme ancorate în senzațiile de atunci, deși nu se petrec pe atunci. Majoritatea regizorilor acestor filme au peste 40 de ani, ca și în cazul filmului Captura. O copilărie definită de (non)valorile și traiul impus de eră. E normal să caute nostalgie, dar stilistica Noului Val ne ține captivi în aceeași lume, chiar dacă lentila e alta.
Cum se raportează cei de 20 de ani la o perioadă pe care majoritatea părinților și a bunicilor o îngroapă sau o îndulcesc, iar dacă o povestesc parcă e un déjà-vu? Toți au o amintire comună. Se arată blocuri vechi, familii prăfuite și stereotipuri de bătrâni și tineri. Aș vrea să văd mai multe filme despre tinerețe ieftină, kitsch românesc și ridicol lumesc, în loc de comunism reformulat, miros de moarte și bătrâni puși cu fețele zâmbitoare în ferestre. S-a construit, scris și deificat pe răni pe care încă le mai lingem. Nu contest că toate aceste filme au încercat vindecarea lor, dar rănile par că nu se vor cicatriza vreodată în generațiile care i-au fost martori comunismului.
Nu contest prezența încă vie a ecoului dictaturii în societatea noastră, dictată fie de mentalitate, fie de indivizi, dar tranziția se simte și nu putem să ne mai raportăm la prezent ca la prezentul de acum două decenii. Generațiile s-au schimbat. Pare că nu ne putem simți liberi decât prin comparație cu acele timpuri. Suntem trași la răspundere noi, ăștia de după̆, că nu știm cum a fost, că nu înțelegem, că suntem nerecunoscători.
Pentru că ne-am născut după, ne-am născut de-a gata liberi, luăm prezentul ca fiind normal. Dar ar trebui oare să fie vinovăție în ceea ce simțim?
Se simte de parcă emoția filmului Captura a fost mai mult în percepția regizorului decât pe hârtie.