Trecutul se întoarce și mușcă - Captura

Teme precum Revoluția din 1989, perioada regimului comunist în România sau abisul anilor '90 nu sunt străine pentru cinemaul românesc, ci constituie mai degrabă un segment stabil și specific atât trecutului cât și prezentului. Se pune mai departe întrebarea legitimă: mai are rost? Depinde. Nu cred și nu am crezut niciodată în ideea că există limite temporale pentru diverse subiecte, în special pentru că fiecare cineast are o altă voce, iar temele de interes sunt de cele mai multe ori imposibil de delimitat cu prea multă ușurință, în special atunci când vorbim de răni încă deschise pentru generații întregi. Cu siguranță există excepții și aici se încadrează filme care bat pasul pe loc fără să nuanțeze nimic sau care par a fi făcute mai mult de către diletanți, însă fiecare film are publicul și scopurile sale. Lungmetrajul scris și regizat de Adi Voicu, Captura, nu se încadrează în categoria de excepții negative, în primul rând datorită modului în care construiește filmul, atât narativ cât și formal.

Povestea este una simplă, de un firesc aproape surprinzător în raport cu tema grea pe care o poartă pe parcursul filmului: protagonistul, Samuel (Yann Verburgh), cu apetența de a filma ce se întâmplă în jurul lui, se întoarce de la o cină cu iubita și mama lui în timp ce se desfășurau protestele din august 2018 în București. Fără să aibă vreo intenție de a se alătura protestului, bărbatul începe să filmeze derularea violentă a acestuia, este asaltat de jandarmi și acuzat pe nedrept de violență și participare activă. Abuzul de putere este fâșia principală de discurs a filmului, odată cu capturarea bărbatului devoalându-se alte povești ale oamenilor luați de pe stradă și atacați de așa-zisele organe de apărare, o secvență semnificativă în acest sens fiind cea din dubă, în care Samuel asistă la bătaia celui legat lângă el.

Cel de-al doilea discurs, secundar și ceva mai intim, este construit prin relația de cuplu dintre Samuel și Pia (Nicoleta Lefter), care pare cel puțin la fel de instabilă precum situația socio-politică din exteriorul micului lor apartament. Îmi place mult genul ăsta de paralelă făcută între planurile conjugale și cele ale realității generale din jurul unei relații, mai ales pentru că o astfel de intercalare a nivelurilor narative aduce în discuție problema liberului arbitru. Acest lucru se observă și în filmul lui Adi Voicu, prin modul în care interacționează individul cu elementele exterioare lui, fie că vorbim despre o relație problematică de cuplu, fie despre un mod de raportare la probleme sociale și / sau politice.

Prin forma filmului, regizorul face mult mai mult decât să expună obiectiv o serie de evenimente alarmante care privesc modul în care funcționează separarea puterilor în stat sau reminiscențele răposatului regim; prin maniera în care suprapune unghiurile aparatului de filmat creează un întreg algoritm de privire a dezlănțuirilor din lumea exterioară, adesea impunând un soi de autoreflectare întru totul intenționată și dojenitoare, care face legătura evidentă între prezent și trecut. Captura generalizează ideea de timp, arătând că în fapt orice se poate întâmpla oricând, atrage atenția asupra faptului că lucrurile negative se pot ascunde sub etichete care par pozitive și stabilește o relație directă cu publicul, prin care reușește să aducă în prim plan o meditație asupra umanității.