Condiția tragică a scriitorului prostituat - Moromeții 3

Platon voia să-i alunge pe poeți din cetatea sa ideală. Cum să acceptăm, se întreba el socratic, ca poeții să împuie capetele tinerilor paznici cu tot felul de pilde, imagini și idei care nu erau ziditoare de suflet, care nu insuflau abnegație pentru buna raționalizare și chivernisire a treburilor obștești?

Chiar dacă nomenclaturiștii din regimul gangsteresc al comuniștilor români nu l-au citit probabil pe marele atenian, ideile lor despre ce ar trebui să însemne literatură se asemănau. Și pentru ei, arta nu era altceva decât un instrument al propagandei pus în slujba partidului și a intereselor sale, o artă angajată în domesticirea celor pe care îi exploatau cu ajutorul trupelor sovietice de ocupație.

Protagonistul filmului, vag inspirat din figura lui Marin Preda, crede în idealurile comunismului. Cel puțin pentru început. Creația sa este angajată în eliberarea țăranilor din sistemul ideologic capitalist, așa cum, adesea, cred astăzi despre diferiți artiști și critici angajați. Însă ochelarii săi sunt bine șterși: vede rapid prin nedreptățile pe care regimul le comite cu violență pentru colectivizare. Gros-planurile pe care Gulea le face pe figura lui Alex Călin cu ocazia secvenței în care miliția împușcă un țăran răsculat să-și apere pământul de colectivizare exprimă tocmai această apocalipsă politică, în sensul original al cuvântului, acela de "descoperire".

Destinul puiului de țărani săraci care profită de ofertele comunismului și, implicit, înghite propaganda acestuia, ar merita o reflectare mai largă în arta românească, pentru că sintetizează viața a milioane de baby boomer-i comuniști. De neuitat portretul "babei comuniste" imortalizat de Luminița Gheorghiu cu al său "comunismul a făcut blocuri și ne-a dat un apartament să cresc un copil". Doar că Niculae Moromete este un intelectual, care jinduiește după libertatea de creație și, mai rău, un true believer, sincer convins de emanciparea promisă de bolșevism.

Mai mult, începe să se îmbrace ca un burghez, locuiește într-un cartier burghez, într-o casă în care se vorbește și se predă franceză, chiar și boala sa, anume depresia, are un puternic iz de burghezie și de spleen. Este mai degrabă un cripto-moșier decât un autentic propagandist. Iar regimul îl ispitește cu toate aceste avantaje tocmai pentru ca, în cheie mafiotă, să-i ceară sufletul.

Apoi, urmărim deopotrivă povestea autorului prins de chingile cenzurii, și a tânărului bărbat, angajat în toate transformările maturizării. Povestea le curge ușor, fiind bine ancorată când cu dragoste romantică, când cu dragoste filială sau cu iubire de înțelepciune. Niculae Moromete este un iubitor, o personalitate atașată de viața din jurul său și de izvoarele creației din sine însuși. De aceea, mai degrabă un personaj secundar, membru al Rugului Aprins, este figura tragică a filmului, nu atât protagonistul său. Chiar dacă acesta are căderi psihice, acestea sunt insuficient explorate, patologia creației fiind surprinsă mai degrabă ca un burnout corporatist decât ca o tragedie profundă.

Saga Moromeții este povestea unei generații care își trage rădăcinile din perioada interbelică, dar care a apucat să sufere în neagra perioadă stalinistă. Conștiința de sine a acestor filme este aceea a individului separat, neîncrezător, care încearcă și nu reușește să își creeze un sens prin familia sa restrânsă. Totul în jur, anume societatea și încrederea socială, oportunitățile economice, dezvoltarea comunitară, sunt nu doar iluzii, ci chiar pericole.

De aceea, Moromeții 3 este un film care se ia cam mult în serios. Niculae nu are umorul sarcastic al tatălui său, ci are un destin creator pe care, nu are încotro, trebuie să îl ia în serios. Lipsa umorului o fi fost poate justificată de teroarea dejistă, însă trădează spiritul balcanic, puțin șugubăț, al lui Ilie. E drept că vremurile în care se maturizează artistic Niculae Moromete și-au pierdut inocența, dar, să nu uităm, toate popoarele căzute sub bocancul greu al sovieticilor s-au agățat de paiul umorului pentru a nu se îneca complet în vâltoarea rea a totalitarismului. În treacăt fie spus, nici abuzul de umor, așa cum vedem, de exemplu, în Anul Nou care n-a fost, nu este de lăudat.

Teroarea nu este, cu toate acestea, o prezență covârșitoare în Moromeții 3. Da, suntem martorii unui omor comis de forțele de represiune, filmat îndeajuns de explicit și contextualizat pentru a înțelege emanciparea comunistă, însă sentimentul kafkian de groază al acelor vremuri, nu este prezent. Pare că se poate discuta, se poate negocia cu monstrul comunist, probabil pentru că acesta, oricât ar fi satanic, este totuși interesat de figura creatorului.

Iar aici este o ezitare destul de serioasă a filmului. Pe de o parte, este mărturia unei generații pierdute, care a trebuit să își prostitueze suflul creator pentru a supraviețui. Dar, pe de altă parte, acest moment faustic este tranzacțional, căci abisul moral al comunismului, spiritul său demonic absolut nu este cu adevărat înfruntat.

Partitura lui Alex Călin este excelentă. Acesta demonstrează că este un actor de cinema redutabil, pentru că reușește să joace prin micile, dar covârșitoarele mișcări ale feței. Călin nu supralicitează, ci conturează un personaj introvertit, dar extrem de atent la ceea ce se și i se întâmplă.

Și Olimpia Melinte creionează cu succes o companioană scriitoare pentru protagonist, înzestrându-și personajul cu un relief credibil pentru o activistă a acelor ani, ca și pentru o femeie dintotdeauna. Imaginea alb-negru semnată de Vivi Drăgan Vasile nu poate să fie decât precisă, cu aceeași preferință pentru peisaje hibernale, pentru cețuri și câmpuri.

Așadar, Moromeții 3 creionează un portret convingător al unui artist prins între abisul sărăciei rurale și capcanele urbanului totalitar. Dezvoltarea interioară a personajului, dilemele sale, sunt puse pe fundalul credibil al unei vieți bogate, ceea ce face povestea atractivă. Din păcate, contextul politic este puțin explorat, lăsat fără prea multe detalii, refuzându-se astfel acceptarea acestui film ca mărturie istorică.