Dar filmul a scăpat "netuns" și se numără, indiscutabil, printre producțiile remarcabile, cel puțin în sfera atât de dificilă a ecranizărilor. La vreo 30 de ani distanță, tentativa aceluiași autor de a ecraniza și volumul al doilea a reușit... chiar dacă nu cine știe ce. Se vede că Marin Preda îl scrisese greu, ca orice lucru făcut la comandă ideologică. Poate și înlocuirea lui Victor Rebengiuc cu Horațiu Mălăele să fi contribuit la atenuarea laudelor păstrate, îndeobște, într-un registru politicos. Nu se făcea, mă-nțelegi, neicusorule, să feștelești munca realmente istovitoare a unui regizor ajuns la venerabila vârstă de 75 de ani. Numai cine nu știe ce efort intelectual, emoțional și fizic incumbă realizarea unui film de lungmetraj (bașca responsabilitatea culturală față de opera originală) ar fi putut să exagereze în considerente "criticologice". Așa că...
Încheierea trilogiei (neanunțate, dar reușite, în cele din urmă), la vârsta de 81 ani reprezintă, desigur, o mare, chiar excepțională performanță. Cu atât mai mult cu cât filmul nu are în el nimic diluat, obosit sau bătrânesc, așa cum se mai întâmplă chiar la case mai mari, de prin cele coclauri, în asemenea tentative. Gulea a procedat chiar înțelept, cu un simț al măsurii dobândit în timp, decupând din biografia romancierului Marin Preda câteva elemente faptice pe care acesta le menționase în volumul Viața ca o pradă. Întreprindere oarecum delicată, căci - în pofida legendelor generate de timp și de sfârșitul său personal, realmente dubios - omul Preda fusese dificil, chiar ciudat pe alocuri, nu întotdeauna consecvent cu propriile convingeri.
Așa era vremurile, trebuia să le faci față. A nu accepta să comiți ticăloșii ar fi devenit aproape un act de eroism, diluat însă prin compromisuri, inconsecvențe și alte volute, uneori necesare pentru cine voia să-și păstreze linia de plutire sub aspect social (libertatea fizică, un oarecare confort dat de statutul social și altele asemenea). Autorul Moromeților știa lecția, și-o perfecționase chiar grație unei șiretenii specific țărănești, slalomând cu folos printre comandamentele politice (inclusiv înscrierea, cu greu, dar totuși...) în rândurile membrilor de partid. Ceea ce i-a asigurat și vila din Cotroceni, și conducerea Editurii Cartea Românească, și confortul caselor de creație sau al voiajurilor în străinătate, pe banii Uniunii Scriitorilor.
Or, meritul acestui scenariu este acela că prezintă, discret și expresiv, omul Marin Preda chiar așa cum era el: cu luciditatea și lașitățile sale, cu încăpățânările și oportunismul cunoscute, fără a-i machia sau justifica oscilațiile. Sigur că dispariția lui stranie (după ce scrisese Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni) l-ar fi putut provoca azi, pe autorul filmului, să-l salte pe un piedestal; unul nu știu cât de adevărat sau onorant. Așa, însă, povestea imaginată are cheag și chiar fluență, plus un veritabil aer de epocă.
Sigur că rațiunile publicitare au evidențiat povestea de amor cu Nina Cassian, regăsibilă oarecum în personajul Vera, căci poeta trecuse prin viața și patul lui așa cum o făcuse în multe alte cazuri, ceea ce i-a asigurat o posteritate monden-tumultuoasă. În filmul lui Gulea, relația este creionată frumos, cu trăiri discret evidențiate, cu vorbe oprite la jumătate, cu turbulențe sufletești foarte bine intuite și redate. Distribuirea și jocul firesc, nuanțat, deplin asumat al celor doi interpreți (Alex Călin și Olimpia Melinte) sunt meritul acestora, dar ele evidențiază deopotrivă alegerea și îndrumarea lor regizorală. Nimic forțat sau strident, cu o remarcabilă finețe și o știință a dozajului imprimate în gesturi, priviri, vorbe începute și oprite la jumătate. Avem acolo, splendid redat, un erotism care excedează iubirea. Două pâlpâiri amoroase, cu accese incandescente și cu frânturi de fracturi profund umane, ca două personaje literare care chiar asta au fost.
Prezența lunecos-toxică a soțului ștab (foarte bun Iulian Postelnicu, dar atenție la pericolul manierismului pe care îl aduce emploi-ul castingurilor profi) tensionează lunecoșenia relației între sexual și cadrist-politic: divorțul strică dosarul, închisul ochilor e mai puțin demn, dar mai rentabil. Olimpia Melinte își gătește eroina cu un aer serafic, insidios, de care modelul nu prea se arătase capabil, dar care, în film, îi crește acțiunile. Versurile frumos alese din opera Ninei Cassian dau bine și îi așază o aureolă aproape angelică, deși poeta se apropia mai mult de diabolic. Și ce dacă? Filmul e ficțiune, totuși, nu dosar de cadre.
Din păcate și din fericire, durata foarte bine aleasă a filmului (două ore fără zece minute) nu lasă loc de expandări aiurea. Astfel încât nu mai era timp de aprofundat adevărata mare istorie de amor a lui Preda, cu inconstanta și teribila Aurora Cornu, o femeia mult mai importantă în viața scriitorului. Personaj pe care Mara Bugarin îl redă - cu grație, chiar cochetărie, dar și cu o anumită profunzime, dacă știi să ajungi la ea - până în punctul decisiv. Așa cum prima parte a Moromeților lui Gulea se încheia cu plecarea lui Niculae la școală, la oraș, această ultimă parte se oprește la momentul scrierii romanului ce avea să-i aducă lui Preda nu doar consacrarea, ci chiar celebritatea.
Pentru că nu am apucat până acum, vreau să remarc prestația impecabilă a lui Horațiu Mălăele, cel ce rămâne un imens actor atunci când se decide să renunțe la clișeele sale de succes comercial. În ultimul rând, îmi exprim admirația pentru principala opțiune interpretativă a regizorului: Alex Călin creează un Marin Preda nu doar credibil, dar și foarte aproape de imaginea lăsată de scriitor celor care i-au fost contemporani. Privirea pătrunzătoare, scormonitoare, amplificată prin rama ochelarilor; vorba uneori repezită, alteori ezitantă; celebrul său loden; pasul când apăsat, când indecis, parcă, le reconfigurează, celor care l-au cunoscut, chipul atât de familiar al celui supranumit "Monșerul". La fel cum aerul de epocă emană, verosimil și firesc, din ambianțele fericit regăsite (Sinaia) sau reconstituite (București, Siliștea Gumești), completând un tablou autentic, dens și plin de semnificații.
Oricât de dificil este, întotdeauna în cinema, filmul biografic, cel al lui Stere Gulea se dovedește lucrat cu o rar întâlnită răbdare și mult profesionalism: cadre scurte, bine temperate sub aspectul trăirilor pe care le încearcă personajele, nuanțe de comportament evidențiate subtil și convingător, fără stridențe moderniste ori neîncredere în puterea de percepție a spectatorului de azi. Un rol esențial, cred eu, a avut și montajul Alexandrei Gulea, o regizoare extrem de talentată și care, trecută filial la masa de montaj, a ajutat în egală măsură filmul, ca și pe propriul tată.