Și de această dată, Arnold brodează o narațiune în jurul unei adolescente aflate în plin proces de maturizare: protagonista are prima menstruație, simte primele forme de iubire (platonică) față de un hoinar misterios pe nume Bird, se transformă în câteva zile dintr-o "tomboy" singuratică, veșnic zburlită și iritată de cei din jur, într-o tânără mai responsabilă și, spre final, devine aproape de nerecunoscut fizic, îmbrăcată în rochie roz cu buline și dansând veselă pe Cotton Eye Joe, la unison cu ceilalți nuntași. Însă nu la nivelul evoluției narative și a personajelor e filmul excepțional. Arnold nu excelează în trasarea unor arcuri prea particulare, iar cele câteva secvențe bazate pe conflict puternic par cele mai artificioase, poate și pentru că dispozitivul lor dramatic iese prea mult în evidență comparativ cu restul construcției.
Unde e ea talentată până la cer și înapoi - poate neîntrecută de nimeni - e captarea unui soi de vitalitate febrilă, în permanentă manifestare. Nu doar camera se mișcă de multe ori bezmetic printre personaje, ci și montajul e pătruns de beția unei energii invizibile. Iar debitul verbal de multe ori considerabil al personajelor, mișcarea lor constantă pe trasee aparent imprevizibile, dezordinea din jur, reacțiile marcate de spontaneitate, muzica ce le acompaniază existențele creează, împreună, un preaplin emoțional ce niciodată nu se revarsă și nici nu se oprește. E descrierea unui continuum al vieții înseși, necontrolate și neconștientizate, dar exprimate din plin de ele.
Arnold nu e exclusiv lirică, are nevoie de narațiuni - chiar minimale, ca aici - pentru a-și stârni inspirația creativă. Pare că lucrează conștient cu scheme de conflicte și de personaje, din dorința de a-și lăsa loc pentru descoperiri (prin apelul la improvizație) împreună cu actorii și cu echipa artistică. Și nu pare să se încadreze deloc în tiparele artistului solitar, are nevoie de un colectiv pentru a realiza cinema. Ce o interesează cel mai mult e să capteze clipa, transformarea ei perpetuă: povestea avansează mai degrabă de la o situație la alta, decât cauzal, și, de aceea, are un caracter expozitiv, mutând centrul de greutate dinspre succesiunea de întâmplări pe ceea ce se întâmplă în interiorul lor și între secvențe. Exploziile sunt la tot pasul: uneori sub forma unei păsări trecând în zbor deasupra protagonistei (un laitmotiv care, într-un registru prost conturat, ar fi putut cădea ușor în kitsch metaforic), alteori sub forma unei mișcări de aparat haotice și lipsite de armonie compozițională, sau ca scurt interludiu cu un gest sau o acțiune spontane, ce emană exuberanță. O plimbare prin bălării sau una cu trotineta nu sunt niciodată simple tranziții de la o scenă la alta, ci și pretexte pentru a surprinde o străfulgerare de lumină, un crâmpei al unei interacțiuni, o adiere de vânt.
Dar cel mai special talent al lui Arnold e raportarea ei la oameni. Uneori se apropie atât de mult de chipurile actorilor (profesioniști sau nu), încât ai acces la fiecare tresărire a mușchilor faciali și la fiecare licărire din ochii lor, le percepi porii. De multe ori, naratoarea și personajele se comportă deopotrivă ca niște adolescenți teribiliști, preocupați să se impresioneze reciproc, dar și să trăiască din plin momentul. Camera lipsită de răbdare pare să-i provoace constant pe actori să elibereze cât mai multă energie și să-i capteze astfel atenția deoarece, atunci când își pierde interesul, își mută fără menajamente obiectivul spre cu totul alt element - un tatuaj oarecare de pe corpul lor, o pată de pe perete, un obiect din jur sau orice altceva vibrează mai puternic.
În momentele cele mai inspirate, e creată o atmosferă ca aceea din primele filmări ale lui Bahoi: personajele își dau frâu liber extrovertirii emoționale, renunță la radarul de frânare a ridicolului și nu-și pierd niciodată prezența de spirit și nici pofta de viață și plăcerea de a performa. Mai ales Barry Keoghan e un maestru al generării unor astfel de contexte: indiferent ce are de jucat în diferite secvențe ale acestui film, e pur și simplu magnetic - se comportă de parcă ar fi absorbit esențele lumii, le-ar fi amestecat bine și acum le permite doar să erupă din el sub formă de epifanii continue. Firescul prezenței lui într-un spațiu, maniera radiantă de a se mișca și de a vorbi, libertatea interioară mi se pare că sintetizează cel mai fidel aspirațiile artistice ale Andreei Arnold: vorba unui cântec celebru, "are păr, are un cap, are un creier, are urechi, are ochi, are un nas, are o gură, are un zâmbet, are o limbă, are o bărbie, are un gât, are un piept, are o inimă, are un suflet, are un spate, are un sex, are brațe, are mâini, are degete, are picioare, are un ficat, are sânge". Câtă vreme e în viață, nimic altceva nu contează mai mult. Iar filmul celebrează fix asta.