Pe de o parte, Tardes de soledad a fost boicotat de către partidul spaniol pentru drepturile animalelor (PACMA), care consideră că acesta promovează o imagine umanizată a unei practici violente. Pe de altă parte, nici protagonistul filmului nu a fost mulțumit de rezultatul final, după cum a declarat într-un interviu acordat ziarului spaniol ABC. Andrés Roca Rey susținea că documentarul scoate în evidență forma sângeroasă în care este ucis animalul fără să arate ce transmite, de fapt, spectacolul, adică o meditație asupra morții, a sacrificiului și a fragilității vieții. Prin urmare, avem în fața noastră un produs cinematografic despre o tradiție sângeroasă care stârnește atât incitare, cât și revoltă în rândul spectatorilor.
Coridele de tauri au fost interzise în regiunea Cataloniei, însă continuă să fie populare în alte regiuni ale Spaniei, ale Portugaliei sau Franței, dar și în unele țări latino-americane, fiind în general susținute de partidele de dreapta și extremă dreaptă. Un detaliu interesant este faptul că în Barcelona, una dintre fostele arene pentru coride a fost transformată într-un centru comercial. În alte regiuni, unde coridele sunt considerate un spectacol al barbarismului tradiționalist, au apărut interdicții după lungi dezbateri. De exemplu, în 2024, guvernul de stânga din Columbia a interzis coridele de tauri, iar arenele vor fi reconvertite în spații destinate evenimentelor culturale sau sportive. Aceste practici tradiționale își au rădăcinile în naționalism și cultura folclorică, fiind adesea asociate cu menținerea unor obiceiuri conservatoare și perpetuarea privilegiilor unor caste care se opun abandonării acestor cutume.
Să revenim la documentar! Filmul regizat de Albert Serra e construit pe modelul unei coride, cu o structură circulară, prin repetarea unui moment dureros de cel puțin patru ori, până la epuizare. Într-adevăr, prima parte are un impact sfâșietor. Când taurul este amețit, îi sunt înfipte în corp trei sulițe bine ascuțite, iar în final este ucis cu o sabie ascunsă sub o trenă roșie, astfel încât moartea să fie cât mai spectaculoasă. E prima victorie a toreadorului, o luptă dificilă așa cum el însuși o descrie în culise, imediat după ce părăsește arena. Tensiunea atinge punctul culminant când protagonistul este atacat de taur și este ținut strâns între coarne pentru câteva clipe. E un moment dramatic în care simțim că s-ar putea întâmpla ceva tragic și, de aceea, e dilatat intenționat prin cadre lungi, menite să accentueze suspansul și să amplifice teama publicului. Până la urmă, taurul este îndepărtat, iar protagonistul duce la îndeplinire sacrificarea taurului, văzut ca o jertfă.
Partea a doua repetă ritualul într-o manieră similară: omul versus animal, cu aceleași etape de pregătire, încălzire și, în cele din urmă, uciderea. Totuși, de această dată, Serra introduce un detaliu interesant în narațiunea vizuală, prin explorarea mișcării lui Roca Rey în arenă: expresivitate corporală, grimasele faciale, ceea ce dezvăluie fără echivoc o atitudine de superioritate. Roca Rey pare un artist absorbit complet de propria creație, de spectacolul pe care îl produce. De aceea, atunci când este alături de colegii lui, este destul de rezervat și se rezumă la a afla detalii despre cum a fost receptat spectacolul, căutând constant confirmarea prin aprecieri și elogii.
A treia și a patra parte a filmului păstrează aceeași dinamică, generând un efect de déjà-vu și o senzație de oboseală. Repetarea actelor de violență contribuie la normalizarea brutalității, inducând treptat indiferență și imunitate emoțională. Poate că aceasta este, de fapt, intenția regizorului: să arate cum, prin repetare, violența și suferința ajung să nu mai stârnească nicio reacție. Cu alte cuvinte, reluarea obsesivă a ritualului coridei pare să caute o plăcere voyeuristică, Albert Serra încercând să șocheze prin contradicțiile profunde ale unei societăți care încă tolerează astfel de practici. Remarcabil este modul în care Roca Rey, definit ca artist, manifestă un fel de umilință în tot ce face, ca și cum sacrificarea al cărui agent este îl mistuie sufletește, devenind în același timp și un act de purificare interioară. Această dimensiune este accentuată de simbolurile religioase din mizanscenă și prin ritualurile intime ale toreadorului înainte de fiecare intrare în arenă, cum ar fi sărutarea rozariului sau atingerea unei fotografii a Maicii Domnului. Toate aceste amănunte sunt arătate pentru a reflecta măcinarea interioară a artistului, care percepe sacrificiul ca o condiție esențială pentru împlinirea artistică și simte nevoia unei reconcilieri divine. Stilul regizoral al lui Serra e particular, observându-se aici o legătură clară cu alte două filme ale sale: Història de la meva mort / Povestea morții mele) și La mort de Louis XIV / Moartea lui Ludovic al XIV-lea. Aceeași atenție meticuloasă, aproape perversă, acordată detaliilor fizice și practicilor cotidiene dezvăluie, în realitate, cu o eleganță crudă, goliciunea și slăbiciunea celor care exercită puterea. Mai mult decât atât, Serra pare atras de subiectele considerate tabu, având, implicit, o fascinație pentru degradare și moarte, pe care le abordează fără teamă de consecințe sau critici.
În mod evident, Albert Serra e un regizor provocator, care deseori atinge problematici delicate, pune pe jar sensibilitățile publicului și vrea să eschiveze ideologiile. Așa cum subliniază în numeroase interviuri, el este preocupat, în primul rând, de dimensiunea estetică, mai degrabă decât de asumarea unei poziții politice. Poate tocmai din acest motiv nu este un regizor cu un succes larg la public. Cu toate acestea, reușește de fiecare dată să surprindă și să șocheze prin filmele sale polemice.