Se pare că, atunci când s-a votat lista de nominalizări la Oscaruri, fix pe concept au mers votanții. Emilia Pérez e primul film pe listă, cu 13 nominalizări. Am auzit și am citit reacții favorabile despre film, dar se acumulează pe zi ce trece texte și eseuri video care susțin că zgomotul creat de acest film e infinit mai mare decât meritul. Exact la asta m-am gândit și eu în ultima lună, după ce am ieșit, după prima expunere la el, și plictisit, și iritat de recunoașterea pe care a primit-o la Cannes 2024 (unde a luat un premiu al juriului și unul pentru actrițele din film), și după ce am văzut că, printr-un misterios efect de bulgăre de zăpadă, ia în calea lui alte premii, ba ale Academiei Europene de Film, ba echivalentul lor britanic, adică ale BAFTA. Ce vreau să punctez în continuare e că acesta e unul dintre cele mai proaste filme din ultimii ani dintre cele care au adunat o vitrină de premii fiindcă pare că pun în scenă ceva relevant, la zi și spectaculos.
O scurtă paranteză legată de concept și Oscaruri. Filmul care ar merita cele mai multe nominalizări la Oscaruri dacă s-ar ține cont doar de concept, luând în calcul și faptul că Oscarurile sunt în general un ritual în care Academia Americană de Film se premiază pe sine, sub forma producțiilor quality americane, e Nickel Boys de RaMell Ross. E o ecranizare a romanului omonim al lui Colson Whitehead, o poveste a doi băieți afroamericani în anii '60, pusă în scenă exclusiv din POV, adică din unghiuri subiective (vedem, cum ar veni, prin ochii personajelor). E unul dintre cele mai bune filme americane ale anului, preferatul meu din 2024 alături de Anora al lui Sean Baker. Nu e nici pe departe primul film care să încerce această narațiune subiectivă, MGM a încercat găselnița încă din 1947, când a ecranizat romanul lui Raymond Chandler The Lady in the Lake din perspectiva subiectivă a detectivului (cu un moment de sărut cu camera foarte bizar inserat pentru a respecta convenția), dar Nickel Boys e mai mult decât acest look. E un film impresionant de bine făcut, cu o imagine impecabilă, iar RaMell Ross ar fi meritat măcar o nominalizare pentru cea mai bună regie, dacă pe lista restrânsă a celor mai buni regizori nominalizați nu s-ar fi aflat, de exemplu, Jacques Audiard pentru încropeala înfiorătoare numită Emilia Pérez.
Între timp, Emilia Pérez se pare că a reușit să enerveze pe toată lumea, de la mexicani la comunitatea trans. Sunt niște discuții lungi care ar putea fi avute pe această temă, dar merită zis pe scurt cât de artificial și sclipicios e gândit acest film, fără mari preocupări pentru persoanele pe care ar trebui să le portretizeze. De exemplu, deși o parte din el se petrece în Mexic, filmul a fost turnat integral lângă Paris - din motive de costuri și eficiență, zice Audiard. Nervii mexicani au de-a face cu faptul că filmul e un inventar ca de carte poștală al stereotipiilor legate de această țară - în ordinea intrării, carteluri criminale, violență, corupție, guacamole și procesiuni religioase cu statui de sfinți. Întrebat de ce nu s-a interesat mai îndeaproape de ce este Mexicul contemporan, într-un stil tipic de je m'en fous sublim care caracterizează și filmul, Audiard a declarat într-un interviu că știa deja tot ce-l interesează pentru facerea filmului. Genul acesta de aroganță artistică nu mai merge așa ușor în epoca social media, așa că Audiard și-a cerut apoi scuze public, într-un ciclu care începe să se stabilizeze previzibil: mai își cere niște scuze, mai încasează niște premii. Personal, nu mă omor nici după aceste tactici de rușinare publică, dar esențial și paradoxal e aici faptul că o parte din recunoașterea pe care o primește filmul se datorează faptului că pare că-i pasă de lucruri importante, dar, cu cât te uiți mai îndeaproape, cu atât inversul - nepăsarea și gestul flamboaiant cu pretenții artistice - pare să fie regula.
Un principiu la care mă gândesc când scriu despre cinemaul arthouse e că nu-ți poți fraieri publicul să creadă că un film e artă dacă nu pare că e, oricâte premii ar avea agățate de coadă. În cazul Emilia Pérez, dincolo de stângăciile legate de reprezentări, problema mai mare e că acest film se vrea a fi un musical, și poate fi numit un musical, dar e unul foarte, foarte prost. L-am reluat după ce am văzut că începe să fie îmbălsămat în premii și m-a plictisit ceva mai puțin decât prima dată, dar tot extrem de jenant pe alocuri și înduioșător de prost regizat în altele rămâne.
Uite de ce.
Nu există niciunde un manual oficial pentru cum se face un musical bun, dar nu cred că ar obiecta foarte multă lume dacă aș reduce regulile la două. Par simple, dar nu sunt așa de ușor de pus în practică. Pe de o parte, îți trebuie oameni care să scrie muzică bună. Pe de alta, trebuie să ai un ochi bun pentru coregrafie și pentru felul în care ea trebuie să arate pe ecranul cinemaului, spre deosebire de scenă. Prima regulă implică pentru mine corolarul că, dacă nu ieși fluierând, fredonând sau mormăind măcar una dintre piese, a fost o pierdere de vreme. A doua presupune că un musical nu e doar un film cu oameni care brusc încep să cânte, ci un exercițiu de precizie pentru care îți trebuie măcar un strop de originalitate și multă planificare a felului în care sunt filmate numerele coregrafiate.
Când vine vorba de cântecele din film, compuse de Clément Ducol și de Camille - doi artiști care de altfel au contribuții respectabile la alte filme -, încă trebuie să mai întâlnesc pe cineva care-și amintește vreunul dintre ele. Unele sunt relativ pasabile, iar piesa cu care începe filmul, tema lui, un amestec de muzică electronică și pasaje corale distorsionate, face cât de cât plauzibilă nominalizarea la Oscaruri pentru cea mai bună coloană sonoră. Problema e că Audiard și-a gândit întâi subiectul sub forma unei opere, apoi i-a cooptat pe cei doi să-l transforme în musical, iar oasele scheletului inițial apasă greu pe film. Cu câteva excepții, acesta e un film plin de patos și lipsit, minus secvența la care ajung imediat, de orice bănuit simț al umorului. De la un punct încolo, aceasta e structura filmului: dialog dialog patos dialog dialog patos. E un film cu un singur, mare mood și două idei monotone de punere în scenă a acestui patos: personajele sunt scăldate ba într-o lumină mieroasă, ba cufundate în semiobscuritate, filmate până la urmă ca într-un videoclip muzical destul de convențional.
Cam peste tot, de fapt, se vede că acel ceva pe care Audiard îl prezintă drept un musical e de fapt o sumă de videoclipuri muzicale lipite între ele de o poveste aproximativă. De ce e important acest lucru? Într-un musical, figuranții sunt de obicei precis plasați în fundal astfel încât să le fie vizibile mișcările. Chiar în cazurile în care coregrafia lor e diferită față de cea a protagoniștilor, împărțirea între cele două planuri - cel apropiat și cel de fundal - ar trebui să fie în mod ideal grijulie și să însemne ceva. E și normal, figurația costă, iar coregrafia de ansamblu ar fi păcat să nu fie vizibilă. Or, Audiard își filmează protagonistele ca într-un videoclip, cu camera tot timpul în mișcare, cu personaje făcând tot timpul ceva pe fundal, acest ceva fiind însă pierdut de multe ori într-un plan estompat din depărtare.
Cel mai cringe număr muzical din film, numit La Vaginoplastia, e un exemplu perfect pentru stilul improvizat, frenetic și haotic, pe care îl adoptă Audiard. Ziceam că e singurul care are câteva picături de umor bizar, pentru cei care consimt că, în loc să enumeri toate operațiile separate prin care un corp e modelat în cel al sexului opus, le poți cânta. Cred că pentru felul în care e scris acest număr muzical, minus un moment de întrerupere a ritmului pentru a explica un termen medical complicat, care-i adaugă un pic de umor meta, Emilia Pérez ar fi meritat lejer o Zmeură de Aur, și mi-a făcut ziua momentul în care am dat peste niște parodii pe TikTok cu versiuni a cappella ale piesei. Să zicem, de dragul discuției, că aceasta e o chestiune de gust. Când vine vorba însă de regia lui Audiard, lucrurile sunt ceva mai clare. După intrarea în viteză a personajului interpretat de Zoe Saldaña în clinică, camera, din motive doar de Audiard știute, ba se învârte în jurul ei, ba mai înregistrează în trecere câte un personaj zâmbitor și bandajat aflat pe o targă, ba face același semicerc în jurul câte unui alt personaj zâmbitor cu care ar fi de înțeles că se intersectează protagonista. Către finalul secvenței, se văd estompat pacienți pe tărgi mișcându-se dintr-o parte în alta, tot cu protagonista în prim-plan. Apoi, întreaga chestiune e punctată de un singur plan filmat de deasupra, în care tărgile se văd învârtindu-se în cerc în formațiuni de trei. Nu e clar deloc pe tot parcursul scenei ce rol are toată mișcarea de abia vizibilă din fundal sau cu ce ajută înfloriturile circulare ale camerei sub regia lui Audiard. Ca și în ale secvențe de așa-zis musical, tempoul e unul de galop. Personaje bandajate și etern zâmbitoare intră și ies din cadru repede, înlocuite de altele. Cu greu pot să-mi amintesc vreo scenă din orice musical în care regizorul pare atât de grăbit să treacă din punct de vedere vizual la altceva. Cât despre planul de final, filmat de deasupra, Audiard spunea într-un interviu că e inspirat de coregrafia clasicului Busby Berkeley. (Pentru cine nu a auzit de numele lui, vedeți mai jos un exemplu legat de ce făcea în anii '30 Berkeley). La faza asta, cred că Berkeley se învârte cu o așa viteză în mormânt încât produce energie electrică.
Să spunem că nu-i corect să judeci un film după momentul lui cel mai slab. La celălalt capăt al spectrului s-ar afla atunci numărul numit El Mal, care a câștigat și un Glob de Aur pentru cel mai bun cântec. Acesta e ceva mai bun decât La Vaginoplastia, dar nu cu mult. Ca de obicei, camera se învârte în jurul corpului lui Zoe Saldaña (Audiard pare să creadă în mod greșit că energia într-un musical nu e posibilă fără ca operatorul să împingă tot timpul camera într-o direcție sau alta), iar felul în care directorul de imagine Paul Guilhaume reușește în mod repetat să schimbe încadrarea în funcție de mișcările actriței e - trebuie spus - impresionant. Altfel, rețeta destul de limitată și repetitivă a lui Audiard e tot acolo. Fiecare se poate amuza pe cont propriu numărând în film de câte ori regizorul lasă o întreagă scenă în întuneric, păstrând câteva lumini aprinse strategic, înainte ca un personaj sau altul să înceapă să cânte. El Mal pare să fie totuși ceva mai mult de atât, până - urmând un criteriu al creatorului de eseuri video Moviewise, care are de altfel o critică foarte bună a regiei haotice dintr-un musical recent mult peste Emilia Pérez când vine vorba de numerele muzicale din el, respectiv, desigur, La La Land - îl vezi pe mute și îți dai seama că efortul făcut de Zoe Saldaña în această secvență coregrafiată e remarcabil, dar cel puțin jumătate din mișcările de acolo pot fi învățate de oricine nu are două picioare stângi la dans în vreo 30 de minute. Asta face până la urmă camera în eternă mișcare, umflă în proporții ceva ce e până la urmă în cel mai bun caz decent plus. Ca în La Vaginoplastia, figuranții sunt și nu sunt importanți pentru secvență. Au un număr de mișcări mecanice care punctează ritmic dansul protagonistei, sunt vizibili aproximativ, iar interesanți deloc. Pe final, într-o secvență care reprezintă probabil ideea lui Audiard de subversiv, Zoe Saldaña desprinde o meșă blondă din părul uneia dintre femeile care stau la o masă și și-o freacă de pubis, iar totul se termină cu un cadru filmat de deasupra, din perspectiva unui candelabru zguduit de un cutremur fictiv, în timp ce personajele din figurație se ridică de la mese cu un pahar în mână și intonează în cor zâmbind "Salud!". Astfel de momente îmi lasă impresia că, până la urmă, calitatea cea mai impresionantă din acest film a lui Audiard e absoluta lui lipsă de simț al ridicolului. Anthing goes, cu kitsch-ul plutind pe deasupra acestei secvențe, dar și a altora, într-un amalgam de frenezie și idei foarte aproximative despre ce înseamnă un musical.
Nu știu câtă lume își dă seama că 2024 ar putea fi numit un an al musical-ului cinematografic american. Există un alt musical, Wicked, mult mai competent regizat de Jon M. Chu, și acesta pe lista de nominalizați la Oscar, cu numere coregrafiate la care Audiard poate probabil doar să ofteze - un making of al uneia dintre cele mai bune, aici:
Există o continuare a francizei Lego sub formă de musical / biopic al carierei lui Pharrell Williams, intitulată Piece by Piece. Există Mufasa: The Lion King, debutul discret în musical (și decent pe alocuri) al lui Barry Jenkins, regizorul care câștiga în 2017 Oscarul pentru Moonlight. Există încă vreo două care nu sunt - după una dintre regulile neoficiale ale genului, aceea de a conține un număr consistent de cântece originale - musical-uri în toată regula, dar se vede în ele ambiția unor regizori de a face ceva original în proximitatea musical-ului - mă refer aici la filmele Better Man și Kneecap. Într-o oarecare măsură, am impresia că responsabile pentru această renaștere a musical-ului din ultimii ani, nu doar din acesta, sunt, pe lângă gamechanger-e ca Hamilton al lui Lin-Manuel Miranda, și cele două-trei secunde de la începutul lui 2017 când La La Land a părut că o să ia acasă Oscarul pentru cel mai bun film. All in all, sunt foarte multe musical-uri interesante în 2024, pentru cine are stomacul să ducă artificialitatea caracteristică a genului.
Numărul meu muzical preferat din 2024 e construit de Michael Gracey în Better Man:
.
Pare că e tras dintr-un singur cadru, dar nu e și până la urmă nici nu contează foarte mult asta, pentru că și fără astfel de găselnițe se vede în el ambiția, grija pentru coregrafia de ansamblu și imaginația regizorului. Nu există nici pe departe vreun moment de felul acesta în Emilia Pérez. Filmul lui Audiard, prin comparație, e agreabil în măsura în care e rapid. Ca thriller-ele recente mainstream, sare recurent dintr-o locație în alta, din Mexic în Asia și din Elveția înapoi în Mexic, apasă cu forță pe câte un buton unic din punct de vedere emoțional și apoi își continuă frenetic drumul înspre final. E într-un fel plăcut de văzut din acest punct de vedere, dar dacă-l iei mai atent pe bucăți poți să-ți dai seama că a vrea să faci un musical și a-ți ieși un musical bun sunt două lucruri foarte, foarte diferite.
Și atunci, de unde toate premiile și nominalizările? O explicație plauzibilă care mi-a trecut pe la ureche în ceea ce privește nominalizările la Oscar e că gestul de a favoriza Emilia Pérez funcționează ca un mare fuck you - anti-trumpist, anti-conservator - în climatul de după alegerea consecutivă a lui Donald Trump ca președinte. E o aliniere de partea cauzei juste și la zi. E ceva ce aș putea susține dacă nu m-ar sâcâi gândul că un film prost cu intenții bune nu devine un film bun. Mai mult, Emilia Pérez e un film obositor de moralizator, care îți pune în cuplete ce ar trebui să crezi despre toată povestea. Într-unul dintre numerele muzicale, de exemplu, personajul interpretat de Zoe Saldaña recită: "Changing the body changes society / Changing society changes the soul. / Changing the soul changes society. / Changing society changes it all". Dacă intuiția mea e corectă, sloganuri de acest fel puse pe ritm o să îmbătrânească foarte repede și nu foarte bine și, pornind de la principiul că nimeni nu merge la cinema ca să i se spună ce să creadă, o să fie muzică doar pentru urechile celor deja convinși. În ceea ce privește succesul european al lui Audiard, ajută aici mult profilul de provocator al regizorului, faptul că e unul dintre acei autori imprevizibili, la care n-o să știi niciodată ce fel de gen sau tip de film o să abordeze în următorul proiect. Acest profil alunecos al lui Audiard a făcut ca, după semi-canonizarea lui la Cannes 2009 cu filmul lui cel mai bun de până acum, Un prophète, să câștige în 2015 un Palme d'Or pentru Dheepan, o dramă socială despre imigranți tamili în Franța care în exact minutele de final schimbă viteza și urmărește sumar decimarea unui întreg bloc controlat de traficanți de droguri de către protagonist. E unul dintre cele mai suspecte filme care să fi câștigat în ultimii ani un Palme d'Or, iar profilul lui Audiard, în ciuda unei filmografii destul de inconsistente, e împins în față de astfel de proiecte, în care pune la un loc ingrediente sau genuri pe care alți regizori nu le-ar combina - din oroare de ridicol, presupun. La fel e și Emilia Pérez. E un musical care nu are feeling-ul clasic de musical, dar nu fiindcă Audiard ar împinge genul în vreo direcție nouă, ci fiindcă textura rezultată, forțată în viteză de stilul hiperdinamic al regizorului, de abia apucă să se stabilizeze înainte de a fi consumată. E un hibrid de operă, musical și videoclip muzical care, tras ocazional, de la scenă la scenă, înspre una din aceste trei direcții, nu reușește nimic remarcabil în niciuna dintre ele.