Spectacolul În largul mării de Slavomir Mrozek, regizat de Felix Alexa la Teatrul Național București, sacrifică satira în favoarea cinismului, îmbracă umorul în costumul rigid, dar adecvat al grotescului. Recunoaștem în text luciditatea și realismul unui scriitor controversat care a mânuit în toate lumile prin care a trecut parodia amară, metafora cu sensuri multiple, comicul absurd. Slawomir Mrozek s-a născut la 29 iunie 1930 la Borzecin, lângă Cracovia. A început să studieze, fără a finaliza, Arte Plastice, Literatură, Limbi Orientale. S-a înscris în Partidul Muncitoresc din Polonia și a devenit gazetar, dar s-a remarcat inițial prin caricaturi satirice în ziare de opoziție. Nemaisuportând îngrădirile regimului, în 1963 a fugit în Italia. În 1978 a dobândit cetățenia franceză. În 1989 a părăsit Franța pentru a locui în Mexic, înainte de a se întoarce în Polonia în 1996 unde a rămas temporar. Relația cu țara sa a fost permanent controversată. În 1981, în semn de protest împotriva politicii generalului Wojciech Jaruzelski, Slawomir Mrozek și-a retras temporar autorizația de a-i fi publicate lucrările în Polonia. Printre lucrările sale cele mai cunoscute cităm Les Émigrés, Tango, Le Pic du Bossu, L'Éléphant, L'Amour en Crimée sau My French Notebook.
Piesa de teatru într-un singur act În largul mării (orig. Na pełnym morzu) a fost publicată în anul 1961. Personajele sunt naufragiatul gras, naufragiatul slab, naufragiatul mijlociu, poștașul, lacheul. Primii trei plutesc în derivă în largul mării, pe pluta lor s-au terminat proviziile, le este foame, așa că întrebarea: "Ce vom mânca?" se transformă în: "Pe cine vom mânca?". Cum nimeni nu vrea să se sacrifice a fi prânz pentru ceilalți doi, starea de spirit devine încordată și numai un vot democratic liber exprimat poate stabili cine ajunge pe farfurie. Discursurile electorale sunt o mostră de sentimentalism ieftin, de lașitate și spaimă. Se cere clemență unuia către celălalt, se invocă puerile circumstanțe atenuante. Șeful (Grasul), Slabul și Mijlociul sunt într-o situație limită, doar că dimensiunea dilematică a problemei este anulată printr-un egoism acerb. "Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm" devine tranșantul "Eu să scap", indiferent de împrejurări.
Regizorul Felix Alexa trece de la parabola existențialistă la cea politică, spectacolul putând fi interpretat ca o critică a sistemelor politice actuale în care democrația se erodează sub asaltul lozincilor populiste. Critica comunismului făcută de Mrozek pălește în fața pamfletului adus guvernărilor actuale cu lideri slabi, lacomi și străvezii. Să fie un cartonaș roșu spre ipocrizia și teatralitatea politicii electorale americane? Să fie un strigăt de disperare față de situația politică a țării? Poate ambele, la care se alătură spaima în fața unei lumi pe de-a-ntregul în derivă, confuză, fără direcție. După ce se joacă de-a hazardul inventând o loterie, cele trei personaje o pornesc într-o hilară, dar verosimilă campanie electorală, o campanie din care nu pot lipsi scandalul, șantajul, alianțele ad-hoc, manipularea, trădarea, abuzul. În burta flămândă a celor trei se află nedigerată o halcă alterată de umanitate. Este acea umanitate care intersectează păcatele cu virtuțile, binele cu răul, afectul cu gândul.
Întorcându-ne la anul scrierii piesei, realizăm, pe de o parte, valoarea ei în acea perioadă marcată încă de urmările pe plan social, economic, uman ale celui de-al doilea război mondial, pe de altă parte necesitatea recontextualizării ei. Accentuata tentă politică nu este ostentativă, nu scoate ochii, ea integrează absurdul în toate ungherele existenței. Ilogicul devine logic, apărarea ia formă de acuzare, circumstanța agravantă se interpretează ca fiind atenuantă, incoerența bate limpezimea și cursivitatea gândirii.
Sub presiune, conflictele dintre cei trei naufragiați se amplifică. Aparent ilogice, argumentele tind să devină convingătoare, chiar și cele mai nobile idealuri sunt distorsionate și pervertite de oameni. Scopul scuză mijloacele și instinctul e mai presus de rațiune. Incoerența replicilor și ridicolul situației provoacă un umor negru, fragilitatea ființei umane se dezvăluie sub greutatea simțului de conservare. Există o carte scrisă de Richard Dawkins, Gena egoistă, în care omul este descris ca o ființă defectă din punct de vedere biologic, care se îngrijește doar de interesele proprii. Egoismul genetic ne-ar conduce, după autor, doar spre două tipuri de acțiuni: conservarea speciei și identificarea interesului personal. Personajele lui Mrozek au aceste gene în ADN.
Decorul lui Ștefan Caragiu integrat spațiului sălii imaginează un univers concentrat, capsulat, rece, închis. Paradoxal, marea nu oferă impresia de libertate, de deschidere, ci, mai degrabă pe aceea de neant. Personajele se află într-o dimensiune spațială beckettiană, pe o plută rotitoare pe care se află trei scaune, valize, cutii, cufere. Regăsim traduse scenografic teme cheie ale literaturii absurdului: așteptarea inertă pe un scaun și cufărul din care se scot diverse obiecte. Regizorul scaldă acest decor aseptic și angoasant într-o lumină crudă, albastră. Muzica (un melanj de acorduri la violoncel și freamăt de mare) are rostul de a marca sau potența tăcerile, gândurile nerostite sau alegerile subînțelese ale personajelor (Lighting design, Ilustrație muzicală: Felix Alexa, Video design: Constantin Șimon). Costumele Lilianei Cenean respectă indicațiile dramaturgului din didascalii. "Scena înfățișează o plută în largul mării. Trei naufragiați în costume negre, elegante, în cămăși albe. Au cravate înnodate impecabil, iar în buzunarele de la piept, batiste sclipitor de albe."
Distribuția funcționează corect și previzibil, actorii fiind conștienți de faptul că ritmul spectacolului este dat de dialog, de felul în care replicile scurte și lipsite de metafore transmit adevăruri incomode. Personajele trăiesc doar în virtutea dorinței dramaturgului, ulterior a regizorului, de-a transmite mesaje. De aici jocul mecanicizat, cu tușe comice. Eduard Cîrlan (Poștașul) are candoare și sinceritate în postura de funcționar zelos și mândru. Personajul său este un liant între lumea reală și cea rămasă pe o Arcă a lui Noe zvârlită în valurile absurdului. Salvarea sa hilară (preferă să fie înghițit de mare, decât de gurile celor trei hămesiți) contrariază. Întoarcerea pentru o semnătură este o săgeată țintită asupra formalismului și birocrației unei lumi în totală neregulă, dar care se fălește cu reguli lipsite de sens. Aceeași normalitate desuetă afișează și Andrei Finți în rolul episodic al lacheului fericit că își vede stăpânul. Aceste sclipiri de umanitate nu pot suprima pofta de devorare care macină personajele principale. Emilian Mârnea (Slabul) schițează prototipul omului mărunt, cu ambiții mărețe și fără fundament. El chiar crede vremea lui a sosit, că poate deveni cineva. Șerban Pavlu (Mijlociul) upgradează personajul său (în text modest din fire, supus, muncitor), transformându-l într-un parșiv prin excelență. Siguranța rostirii, aplombul, histrionismul ponderat sunt atributele unei interpretări care se pliază lejer pe un profil de actor cu un bagaj impresionant de roluri. Foarte bună interpretarea Victoriei Dicu (Grasul)! Într-o postură de Charlot supraponderal și cu simțul umorului atrofiat, actriței îi reușește travestiul, Șeful căpătând nuanțe androgine ca exponent al puterii, cel care face și desface, iluzionându-i pe cei doi că există liber-arbitru. Există o lucire diabolică în privirea actriței, un ceva care devoalează finalul, în sensul că Grasul, Șeful nu va fi niciodată mâncat(ă). Cine va fi mâncat pare un amănunt insignifiant. Modul în care replicile curg prevestește ceva rău. Amestecul de duritate, ironie, comic și tragic se concentrează în acest profil al liderului brutal, mincinos, inteligent, dar cu o inteligență mereu alimentată de instincte.
"Ce poate fi mai actual astăzi decât "mâncatul omului de către om"?, spune un personaj al piesei lui Mrożek. Cei trei trimit cu gândul la păcatele capitale. Sfântul Ioan Casian presupune că lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, mâhnirea și deznădejdea sunt legate între ele printr-o înrudire, astfel că înfăptuirea uneia dintre acestea dă naștere celeilalte într-un ciclu de care nu poți scăpa. Când Mijlociul găsește cutia cu conserve pricepem că foamea nu poate fi niciodată domolită.
"Și totuși, până unde poate merge ființa umană cu lipsa scrupulelor când «foamea» devine elementul principal? Suficient de departe încât În largul mării, această bijuterie a teatrului absurdului, să devină de un realism crud", spune Felix Alexa. Mă autoamăgesc voit și apăsat, încercând să ies din teatru de mână cu omul fără nume al lui Jack London sau cu tânărul scriitor norvegian strâmtorat, rătăcitor pe străzile din Christiania care, deși alunecă înspre alienare mintală, se încăpățânează să păstreze singurul lucru care i-a mai rămas: integritatea morală. London s-a sinucis, Hamsun a avut simpatii naziste, Mrozek a rămas un etern rătăcitor. Natura umană e ambiguă. Tertium non datur plutește în caducitate. Ferește-ne, Doamne, de foamea cea mare, că știm ceea ce mâncăm, dar nu și ceea ce am putea mânca.
(foto: Florin Ghioca)
În largul mării de Slavomir Mrozek
Traducere: Stan Velea
Regie, Lighting design, Ilustrație muzicală: Felix Alexa / Decor: Ștefan Caragiu / Costume: Liliana Cenean
Video design: Constantin Șimon / Regia tehnică: Marcel Bălănescu / Sufleor: Ana Barbu
Distribuție: Șerban Pavlu, Victoria Dicu, Emilian Mârnea, Andrei Finți, Eduard Cîrlan.