În largul mării, spectacolul montat la Teatrul Național București (data premierei, 24 ianuarie 2025) de către regizorul Felix Alexa (regie, lighting design, ilustrație muzicală), aduce în scenă o mare rotundă, umplută cu senzația apei, ce încapsulează morbul supraviețuirii umanității, din care s-a prelevat factorul patogen: omul. Bucata de plută e o lamelă privită atent la microscop prin lentila deformatoare a unui comic greu de asimilat pentru spectatorul pus în fața propriei boli: golul egoist din stomac.
Ca într-o centrifugă de laborator (unde legea fizicii spune că, atunci când ceva este învârtit la viteze mari, totul va fi aruncat înspre exterior, lăsând la vedere golul din interior), Allegretto-ul primei părți din Palladio de Karl Jenkins, este o alegere extrem de inspirată pentru debutul spectacolului, căci sparge și deconstruiește ritmic substanța realității, separă densitățile umane, decantează esențele și implică spectatorul ca asistent atent chiar în laboratorul care-i stabilește diagnosticul.
Iar în piesa lui Sławomir Mroźek, cel mai de seamă dramaturg polonez al sfârșitului de secol XX, nu te poți simți altfel decât expus pe lamelă, cu toată substanța interioară la vedere, râzând arareori, inconfortabil adesea, în accese isterice de slăbiciune și nervozitate, în ciuda comicului multor scene și dialoguri dramatice.
Mă întreb care dintre noi se mai poate simți în largul său pierdut în largul mării, pe o bucată strâmtă de existență, în care tot ce ai încape într-o valiză! Provenind de niciunde și îndreptându-se spre nicăieri, omul nu are în fond decât o singură voință: să mănânce.
Prin urmare, "ce poate fi mai actual astăzi decât "mâncatul omului de către om", cum spune un personaj al piesei lui Mrożek?", se întreabă cu sens regizorul Felix Alexa. (...) "Un text sclipitor de inteligent, "În largul mării" (în traducerea lui Stan Velea, n.m.), devine acum mult mai incitant, periculos și acut decât atunci când a fost scris."
Dar când pe plută sunt trei oameni și n-a mai rămas, se pare, nimic de mâncare, nu ce să mănânce devine o problemă de supraviețuire, ci pe cine. Sigur, supraviețuirea e o chestiune anatomică, antropică, deci de umanitate. Sau de patologie, de stomac? Ori, mai degrabă, de politici publice, sociale, antropofage deci, fiindcă unde sunt trei exemplare din aceeași specie se creează deja premisele unei societăți alcătuite în toată regula și după toate regulile. Sau mai degrabă, cu o singură regulă: când cineva mănâncă, altcineva va fi mâncat. Dar cine?
Căci în largul mării, departe de a pluti în derivă, pluta se rotește în jurul aceleași probleme:
- Mie... mi-e foame, deschide premisele conflictului, cu o privire fixă, hipnotică, acaparatoare, Naufragiatul cel gras (interpretat magistral de Victoria Dicu), confruntând realitatea așezat comod pe un scaun. Dar ce caută un scaun pe o plută în largul mării? (De unde reiese că lucrurile nu sunt ce par a fi, că cel gras are sigur și singur autoritatea să facă din scaun tron, deci din orice situație un avantaj personal.)
- Și eu aș mânca ceva, confirmă imediat Naufragiatul mijlociu (în rolul căruia se potrivește de minune Șerban Pavlu), ivit subit de sub o umbrelă. (De unde se vede din capul locului firea versatilă a celui de mijloc, instinctul său de a se proteja permanent.)
- Și eu..., îndrăznește și Naufragiatul slab (care-și găsește cu delicatețe tonalitatea scenică prin interpretarea blândă a lui Emilian Mârnea), ieșind cu ochelarii pe nas și speranță în glas dintr-un cufăr. (De unde se vede că a sta ascuns, cu discreție, e trăsătura dominantă a insului slab a cărui debilitate e dată, pesemne, de preaplinul bunului simț căpătat prin cultivarea conștiinței).
Rezervele s-au terminat, n-a mai rămas nimic, nimic... și suntem pierduți pe o plută în largul mării...
Într-adevăr, unul singur ar fi fost pierdut. Doi inși adunați ar fi însumat ori un duel, ori o remiză, un cumul de idei. Dar trei deja transformă încercarea de a echilibra balanța într-un joc de forțe, în care supraviețuirea nu ține de noroc, nu poate fi o tragere la sorți, ci presupune politici transparente, juste: organizarea urgentă de alegeri "democratice", alianțe, candidaturi, platforme-program, discursuri electorale, vot liber, sau... dictatură. Dictatură? Exclus! Mai bine un scrutin, alegerile foamei, deci!
Slabul e primul sacrificat pe eșafodul supraviețuirii de pe plută, așadar nu poate fi altfel decât umil:... eu am soție, copii,... am numai defecte,... dar promit să recuperez: dacă nu mă mâncați, voi ajunge cineva! Hm! Cineva? Anume cine?
Mijlociul e versatil, se orientează rapid: Dragi meseni! Eu nu am carte..., nu vorbesc mult..., mie nu-mi place să mănânc, eu mănânc puțin, dar îmi place să gătesc, sunt specialist în prepararea mâncărurilor din carne... În pauperul laborator de preparare a straturilor naturii umane care este pluta din mijlocul mării, Mijlociul înțelege rapid că e mai bine să fii mereu al doilea, să-i execuți ordinele Șefului, să-l slugărești absurd de habotnic, să scoți din valiza personală pe loc tot ce ți se cere: o față de masă, farfurii, pahare, un sfeșnic, ba mai mult, din obediență și proprie inițiativă, o tocilă și chiar o mașină de tocat, dar mai ales furculiță și cuțit, tandemul indestructibil și absolut indispensabil al oricărui festin. (Exact ca pe afișul spectacolului, inspirat realizat de Sabina Spatariu!)
Ultimul e Grasul, pentru că, nu-i așa?, cei din urmă vor fi cei dintâi: Flămânzilor, vă salut! Și aroganțele curg:... sunt doar sluga voastră; voi mânca doar ce mi se va da; nu sunt bun de mâncat, sunt ațos; dacă voi fi ales, promit că celălalt va căpăta pulpa și mușchiul, eu mă mulțumesc și cu limba...
Dar alegerile eșuează, se anulează de la sine, căci în pălăria Grasului intră trei voturi și ies patru. Ce lovitură de teatru!
Prin urmare, atunci când politica dă greș, singura lege care rămâne valabilă este de natură umană. De pildă, sacrificiul voluntar al celui mai... slab, firește: Voluntarii au salvat întotdeauna situația. În viața mea n-am văzut om mai... bun. Nu vrei să te oferi voluntar? Slabul este transformat rapid, împotriva voinței lui, în EROUL PLUTEI NOASTRE, generând întrebarea dacă sau în ce măsură disponibilitatea de a fi mâncat definește natura umană.
Deși Sławomir Mroźek își construiește piesa ca o satiră politică într-o Polonie de sfârșit de secol XX, brutal confiscată de autoritarism, regizorul Felix Alexa o transpune decontextualizată, eliberând-o de circumstanțe concret istorice, dar păstrând în același timp intactă atât parabola despre natura umană profund bolnavă de supraviețuirea cu orice chip, cât și problematica libertății / eliberării: "Pentru mine, spectacolul acesta este un strigăt de alarmă în ceea ce privește degradarea morală a societății. Sub umorul negru, subtil și percutant al piesei se ascund adevărurile dureroase ale vieții noastre cotidiene. Și totuși, până unde poate merge ființa umană cu lipsa scrupulelor când "foamea" devine elementul principal? Suficient de departe încât În largul mării, această bijuterie a teatrului absurdului, să devină de un realism crud."
Ce se petrece în largul mării durează doar 1 oră și 15 minute, fără pauză, dar densitatea spectacolului se acumulează progresiv, ca bulgărele de zăpadă, din rostogoliri de situații care își schimbă gradual intensitățile, răstoarnă și deconstruiesc soluțiile, dezvoltându-se și săpând în adâncime ca o cultură bacteriologică în organismul umanității.
Slabul trebuie convins cu argumente să cedeze, iar înfometatul e plin de idei ca marea de apă. Cumva, foamea nu e neapărat cel mai bun bucătar, dar cu siguranță este un orator cu elocință, elucubrează bine jonglând cu tot soiul de argumente, pentru că, nu-i așa?, în favoarea ta poți spune orice și, dacă știi cum să spui, orice debitezi devine un argument, căci parșivitatea n-are musculatură facială când vorbește de la tribună: (Grasul către Mijlociu) Dumneata ai mamă? (Mijlociul către Gras) Nu știu ce să zic: așa și-așa. (Și amândoi către Slab) Nu e suficient că suntem orfani? Mai trebuie să fim și mâncați? Deci, ca orfani, avem dreptul să te mâncăm!
Deși diagnosticul se conturează, încă de la primele replici, limpede ca lumina albăstruie reflectată în largul mării, totuși analiza histopatologică de pe lamela plutei continuă să detecteze malformații umane din ce în ce mai grave. De pildă, examinarea masei eritrocitare a adevărului relevă patologia minciunii. Și aici parabola piesei aruncă în mijlocul mării doi intruși, două personaje neașteptate, care deconspiră esența problematicii.
Luat de val înainte de micul dejun, în scenă intră înotând regulamentar, cu geantă și uniformă, un poștaș (Eduard Cîrlan). Pentru Naufragiatul slab, Poștașul ar putea fi salvator, căci îl caută de azi dimineață să îi aducă o telegramă vitală: tocmai i-a murit mama. Acum și el este orfan, prin urmare nu se mai justifică să fie mâncat. Și totuși, raportul de 2:1 al naufragiaților nu se echilibrează. Pentru public, Poștașul e doar un mesager luat pe sus de realitate: atât ați perorat despre mâncatul omului de către om încât am uitat semnătura... Pentru ceilalți doi naufragiați, Grasul și Mijlociul, el este doar un poștaș-soté.
În pustietatea aceleiași mări, navigând într-un scaun cu rotile, călare pe o butelie ca o ghiulea cu propulsie, în căutarea stăpânului (întocmai cum se caută buricul pământului în carul cu fân), Lacheul (Andrei Finți) oglindește fidel, grație ingeniozității lui Ștefan Caragiu (decor) și a Lilianei Cenean (costume), imaginea mincinosului Baron von Münchhausen. Doar că "mincinosul" e un biet bufon regal, care sparge balonul spumos de săpun al perorațiilor Naufragiatului gras. Care nici nu este orfan de mamă, nici nu are un biet tată funcționar, nu este nici cum el însuși s-a descris, vreun neajutorat bătut de soartă care ar merita totuși să trăiască. Te rog să te îneci, îi cere contele lacheului. La poruncă, domnule, îi răspunde acesta umil, v-am încălțat, v-am îngrășat, sunteți neschimbat...
În fine, semnele normalității vin și pleacă, dar realitatea este construită de cei autoritari și versatili. Slabul nu are scăpare. Nu-i mai rămâne decât un singur gest, ca unui Christ decăzut care se îndreaptă inevitabil spre sacrificiu: spălatul picioarelor. Construit derizoriu, ca un gest de necesară igienă alimentară, actul purificării umanității începe de la picioare, precum curățatul peștelui. Totuși, spectacolul își rezervă pentru final una dintre valorile esențiale ale omului: asumarea libertății: Acum, când am înțeles, picioarele nu mai înseamnă nimic pentru mine, spune insul slab, devenit dintr-odată puternic, vă rog să îmi permiteți să vă vorbesc puțin despre libertate. Eu, eu îi salvez pe ceilalți doi...
Ce dacă în final aflăm că se găsește totuși printre valizele celor trei Naufragiați o ultimă conservă de mazăre? Ce dacă Grasul pur și simplu știuse de ea, dar nu avea chef de mazăre? Ce dacă zeflemeaua lui la adresa libertății sacrificiului asumat sună grotesc: nu vezi că el e fericit? Tocmai de-aceea..., spune omul slab erijat în vindecătorul acestei lumi bolnave, tocmai de-aceea...
Iar ca posibil tratament, dacă cineva va fi mâncat ca să mănânce altcineva rămâne totuși o chestiune de alegere liberă.
(foto: Florin Ghioca)