Însă în teatrul modern și modernist, și mai cu seamă în cel scris de autori din "lagărul socialist", e lesne de văzut că dramaturgii aleg să procedeze exact invers. Sunt atâtea piese de teatru, ca și romane parabolice ori poeme subversive, ce operează cu dimensiunea "general-umană" într-un mod vădit, explicit și ne-echivoc. Este și cazul piesei lui Sławomir Mroźec În largul mării pusă în scenă de Felix Alexa la TNB, și scrisă în 1961, într-o Polonie din care dramaturgul a fugit doi ani mai târziu, ajungând în Occidentul liber. În 1961, Revoluția anticomunistă din Ungaria fusese deja zdrobită de cinci ani, în România închisorile erau încă pline de deținuți politici, iar în Polonia, cum bine sintetizează Roman Pawłowski într-o prefață din care se citează în caietul-program, "teatrul e singurul loc, în afară de biserică, unde oamenii se pot întâlni liber, fără permisiunea autorităților". Mroźec, ca și Sorescu al nostru în Iona și alte piese parabolice, nu putea reprezenta într-un registru realist viața polonezilor din "lagărul socialist", nu putea acumula seria de fapte și detalii care, împreună, să compună acea rezultantă a Totalitarismului cu majusculă în care polonezii trăiau. De aceea piesa lui pune în față, ca un ecran protector, tocmai o "generalitate" de care Cenzura totalitarismului să nu se poată agăța. Nu, dragi tovarăși, nici vorbă în piesa mea de Polonia de azi, aici e vorba despre un raport general-uman, de un "arhetip" al mâncatului omului de către om... dar cine se poate oare gândi vreo clipă că ideea aceasta pură trimite simbolic către ceea ce se întâmplă în Polonia noastră? Iată, pe scenă avem personaje 100% trans-istorice, simbolice, de găsit oriunde pe lumea asta (Naufragiatul gras, Naufragiatul mijlociu, Naufragiatul slab, Lacheul, Poștașul), și nicio referință nu veți detecta la viața polonezilor în "lagărul socialist", niciun detaliu, niciun aspect.
O parabolă perfectă
Acest ecran protector al piesei lui Mroźec și al spectacolului realizat de Felix Alexa este perfect constituit și asamblat. Decorul (Ștefan Caragiu), subtil gândit, proiectează personajele în lumina esențială a acestui simbolism non-polonez și a-socialist, undeva departe de Polonia de dincoace de Cortina de Fier, într-o altă dimensiune, a general-umanului, inatacabilă de Cenzură și vigilenții activiști ideologici. Mroźec îi duce pe compatrioți, chipurile, departe de țara lor și de prezentul ei, pentru a-și plasa mesajele antitotalitare în modul insidios pe care artistul din Est l-a deprins. De aceea, un spectator occidental ar putea trage la sfârșit concluzia că a asistat la o parabolă despre Capitalismul Sălbatic, Neoliberal ori Libertarian. Dar spectatorul estic, din generația mea și din cele mai vârstnice, va ști cu certitudine "unde bate" Mroźec: în acea societate a "eticii și echității socialiste", în care frazeologia poleită ambalează lagărul.
Astfel, deși Poștașul și Lacheul apar în locul naufragiului, primul chiar întorcându-se înot, într-un episod de umor grotesc, pentru a îndeplini formalitățile serviciului poștal, cele trei personaje naufragiate nu pot pleca din locul supraviețuirii lor. Sunt bine îmbrăcate, au geamantane cu lucruri, le-au rămas ceva provizii, dar acești eroi ai lui Mroźec (ca și Iona al lui Sorescu) nu pot evada din condiția lor. Fiindcă locul naufragiului "arhetipal" e, în subtext, chiar Polonia în care este scrisă piesa, iar generalitatea umană, simbolismul, lipsa de referent spațial și temporal, ieșirea deplină din realitate și din realism sunt elemente ale unei parabole perfecte.
Naufragiați, la Géricault și la Mroźec
Canibalismul la care s-a ajuns pe terifianta plută a fregatei Meduza pictată de Géricault (celebrul tablou Le radeau de la Méduse din 1818, aflat la Luvru) era acolo, în istorie, una dintre posibilități. O conjunctură diferită ar fi angrenat o altă evoluție, ar fi făcut-o posibilă. Dar în parabola lui Mroźec, ca în orice parabolă, făgașul e astfel făcut și adâncit, încât nicio soluție salvatoare să nu poată apărea. Condiția-limită (la care în parcursul nostru existențial ajungem rar, și cu atât mai rar în cel social) devine aici un dat al piesei și al personajelor din ea. Naufragiul nu mai reprezintă un punct într-o suită de întâmplări, un episod tranzitoriu, ceva care se va încheia cândva, cumva; este condiția însăși a celor trei personaje care nici nu se pot ajuta, nici nu pot fi ajutate din afară pentru a și-o schimba. Dacă în istoria cumplită a plutei fregatei Meduza trecerea timpului schimba lucrurile, naufragiul din În largul mării e, așa zicând, absolut: ireparabil, ireversibil.
Lipsa aceasta totală de perspectivă, claustrarea definitivă într-o lume și o existență din care nu există evadare, imposibilitatea teoretică și "tehnică" de a schimba ceva sunt, ca și logoreea și frazeologia personajelor din spectacolul de la TNB, specifice unei lumi totalitare. Neavând nicio posibilitate de a evada din condiția lor, de a și-o schimba, naufragiații în totalitarism vorbesc mult, cu o energie locutorie invers proporțională faptelor. Se susțin dialoguri, se dau replici și contra-replici, se țin tirade, fiindcă spațiul parabolei este golit de faptele care nu pot fi făcute, de evadarea care este imposibilă, de schimbarea care nu e și nu va fi niciodată în puterea naufragiaților.
Doi actori din trio-ul principal interpretează și modulează remarcabil această dramă a "comunicării" care, cu cât e mai bogată și mai sofisticată, cu atât va conduce către scufundarea în experiența-limită (cel mai puternic îl va mânca, la propriu, pe cel mai slab). Șerban Pavlu face iarăși un rol pregnant, ca Naufragiatul mijlociu, iar Victoria Dicu (revelația, pentru mine, a acestui spectacol) îl joacă admirabil, nuanțat și complex, pe Naufragiatul gras. Ceilalți actori și-au jucat corect rolul, dar au fost cumva umbriți de performanța colegilor.
O obiecție am în legătură cu durata spectacolului. Tocmai pentru că o parabolă anti-totalitară precum cea a lui Mroźec lucrează cu timpul mort, nesfârșit, al "lagărului socialist", cu acea viață încremenită din care nu există evadare, spectacolul acesta al lui Felix Alexa pentru care regizorul merită, cred, felicitări ar fi trebuit totuși să fie mai lung - să integreze ori să sugereze acea insuportabilă stază temporală a unei umanități captive, fără orizont. Piesa putea fi nu comprimată, ci dimpotrivă "dilatată" prin reprezentare. Sigur, este vorba despre o piesă într-un singur act. Dar chiar și așa, spectacolul urma să dureze 1 oră și 15 minute (ceea ce oricum era mult prea puțin) și... parcă s-a terminat la premieră chiar mai repede.
Ce bine ar fi fost ca toate totalitarismele din secolul 20, și în primul rând cel în care a trăit Mroźec până a fugit în Occident, și în care au trăit și românii timp de peste patru decenii, să se fi derulat în acest fel, pe fast-forward!...
(Foto: Florin Ghioca)