***
Suzumi (Anette Marka) și Yoshiko (Raluca Mara). Sau Yoshiko și Suzumi. Poate tu visezi sau poate eu visez. Fără semnul întrebării.
Suzumi e concediată. Nu ne dăm seama dacă o afectează sau nu acest mic eșec în carieră. Dar când vorbește despre mama ei, ne subliniază de fiecare dată faptul că aceasta e o femeie de succes.
Suzumi ne spune că se plictisește în această lume de plastic, în care ne învelim în plastic și coasem etern (precum Penelopa lui Ulise) o haină de plastic. Pare că are totuși o viață socială, e drept, nu la fel de bogată ca cea a femeii / mamei de succes (Alina Negrău) de lângă ea. O viață socială populată, din când în când, de bărbați care o plac, care încearcă să îi atragă atenția cumva, să o seducă, de exemplu prin playlist-uri cu melodii noi, bărbați pe care îi acceptă o vreme și pe care apoi îi părăsește, pentru că, evident, se plictisește. În discuțiile cu psihologul său, Suzumi încearcă mai mult să îl provoace pe acesta decât să colaboreze cu el pentru o eventuala îmbunătățire a stării sale mentale. Exercițiile de mental wellness nu și le face.
***
Aparent, sistemul / conducerea politică încearcă să controleze suprapopularea planetei. Sau e vorba mai degrabă un subtil proces de eugenie? Aparent, criteriile de selectare a locuitorilor propuși pentru criogenare sunt loterie pură. Sau e vorba de un atent proces de selectare a genelor, care încearcă să păstreze un anumit tip de indivizi în societate? Suzumi se revoltă și pune la îndoială transparența și integritatea procesului de selecție. Îi ironizează pe adolescenții teribili care se oferă voluntari pentru această moarte în gheață, pentru aceasta înviere în visele altora.
***
Yoshiko e aleasă de sistem pentru a fi criogenizată. Speranța în viața de apoi există, totuși, pentru că fiecare om care este în criosomn poate trăi noaptea în visurile REM ale celor apropiați. Chiar, e oare adevărat că toată lumea visează? Yoshiko e refuzată de părinți atunci când le propune să îi fie gazdă de transfer de conștiință pe timpul criosomnului pe motiv că ei nu visează. Suzumi, în schimb, o acceptă.
Universul lui Suzumi ni se arată a fi rece, ca și cum procesul de criosomn e deja început în somnul ei REM. Yoshiko încearcă și reușește să facă anumite schimbări în lumea onirică a celei care a primit-o în visele sale (încălzirea globală a visurilor noastre sau, mai degrabă, topirea ghețarului care zace în Suzumi). Curând după acceptarea lui Yoshiko, schimbările se petrec și în viața diurnă a lui Suzumi, care mănâncă mai mult, doarme mai mult, căreia hainele nu îi mai vin, pe care somnul nu o mai odihnește. Fiecare vis devine o luptă între personalitatea rebelă a lui Suzumi și prezența ciudată a acestei Yoshiko roz (care ascultă o altfel de muzică, se îmbracă altfel, iubește altfel), pe care Suzumi a acceptat-o, a salvat-o și căreia i-a acordat astfel o șansă la "viață". De fapt, prin acceptarea lui Yoshiko, Suzumi își acordă o șansă de a se salva de la singurătate și alienare, de la o posibilă condamnare "aleatoare" la criosomn.
Suzumi chiar își dorește o schimbare. Doar că schimbarea are loc nu sub forma unei simbioze între cele două eroine, ci sub formă de "rip and replace". Suzumi ia ce are nevoie de la Yoshiko, distruge ce nu îi este de folos, apoi apare într-o formă / versiune nouă & îmbunătățită. Această noua versiune a lui Suzumi este cea care șochează spectatorul, atât prin modul în care arată (Raluca Mara în hainele Anettei Marka), cât și, mai ales, prin acțiunile ei. Suzumi cea nouă are puterea de a spune că nu vrea să fie transferată în visurile mamei ei atunci când primește mult așteptata condamnare la criosomn. E un ultim semn de rebeliune (marca Suzumi) sau, poate, mai degrabă, de umanitate (marca Yoshiko) în această decizie a ei care îi anulează garanția unei existențe după moarte și o lasă ca pe orice simplu muritor, așteptând fie întâlnirea cu creatorul, fie cu neantul, în spectacolul Dianei Dragoș ambele variante fiind plauzibile grație video-proiecțiilor de final care ne înfățișează mărețul și înspăimântătorul spațiu cosmic.
***
Am ieșit cu multe întrebări de la acest spectacol. Ce înseamnă să ai o prietenă? Ce înseamnă feminitatea? Cât de mult lași tehnologia să intre în viața de zi cu zi? Dar în viața după moarte?
Oare Izumi Suzuki, autoarea acestei proze scurte din anii '70, a fost o sursă de inspirație pentru Lana del Rey ("această Madonna a generației actuale" - descriere preluată din spectacolul Dance me! care a deschis FNT în 2024) We were born to die?
(Foto: Tibor Jäger)