Prima surpriză: deși afară zăpada îngreunează zdravăn deplasările citadine, iar gerul era pe măsură, sala de la Icoanei - plină ochi. Pardon, sold out. 90% tineret. Și mai bine! Să mai zică cineva grozăvia aia cu "ăștia mici sunt toți inculți". Ba pardon, uite-i cum se înghesuie la Shakespeare, nu numai la mall. Înainte vreme, cei mai zeloși consumatori de cultură citeau chiar textul, înaintea reprezentației. Aflu că așa fac, acum, aproape toți, ca să știe ce-i așteaptă, pe banii și pe timpul lor! Cum, Furtuna, cinci acte?! Ei aș... "c-ești copil?". Deschizi repejor telefonul cel smart, vezi ce dorești sau unde mai sunt bilete și ești servit, cât ai clipi, cu subiectul piesei. Depinde pe ce ofertă nimerești cu search-ul. Eu am găsit exact așa ceva, pe care îl redau, curat modern, cu sfântul copy / paste (o variantă cam prostuță și tradusă probabil automat de Google Translate, căci recunosc că există și variante mai decente):
"O furtună naufragiază Antonio, Alonso, regele orașului Napoli și fiul său Ferdinand pe o insulă, în timp ce se întorc de la o nuntă. Furtuna a fost provocată de Prospero, un vechi vrăjitor care a fost exilat pe insulă cu fiica sa, Miranda, din Milano, cu mulți ani în urmă, când frații lui l-au trădat. El este hotărât să se răzbune pe frații săi pentru trădarea lor. Ferdinand este separat de tatăl său și se crede că este mort, dar el intră în Miranda și Prospero în timp ce se rătăcește pe insulă. Se îndrăgostește imediat de Miranda, care face parte din planul lui Prospero. El pretinde inițial că se opune uniunii. Prospero, asistentul supranatural, Ariel, începe să joace trucuri asupra regelui și a bărbaților săi în timp ce se rătăcesc pe insulă. Prospero aranjează să apară un banchet fantomă și să dispară brusc în fața lui Alonso, Antonio și a bărbaților lor. Ariel apare ca o harpă și declară că Alonso, Antonio și Sebastian au fost aduse pe insulă pentru a fi pedepsiți pentru ceea ce au făcut lui Prospero. Bărbații sunt lăsați complet înspăimântați, iar apoi Prospero îi încarceră. Prospero acordă în cele din urmă consimțământ pentru ca Miranda și Ferdinand să se căsătorească. Apoi se simte rău pentru faptul că îl întemnițează, așa că îi spune lui Ariel să-i aducă, astfel încât să-și poată îndeplini vraja finală. Își dezvăluie identitatea. Alonso își cere scuze și este ușurat să descopere faptul că Ferdinand este în cele din urmă viu, și angajat în Miranda. Prospero propune ca toți să se întoarcă la Milano pentru nuntă, unde se va pensiona și el. Nava este reparată în mod magic, iar Prospero cere publicului să-l elibereze cu aplauzele" (pentru necredincioși, iată (re)sursa de cultură - Prezentare Generală a Furtunii | Temele și Intriga lui Shakespeare).
Fac acum, scuzată fie-mi metoda, un sandwich, și trec la post-final. La coadă la garderobă, îmi iau îndrăzneala și întreb două persoane (aspect intelectual, vârsta în jur de 30) dacă le-a plăcut și ce / de ce anume. Încântate fără rețineri, îmi vorbesc incandescent elogios de atmosferă, de muzică, interpretare actoricească. Dar povestea? "A, da, respectă, în mare, liniile principale ale piesei. Se înțelege, oricum, ce-a vrut Shakespeare să spună".
Deci, All's Well That Ends Well, cum tot patronul de la Stratford o spusese și scrisese[i]. Le sunt recunoscător mult mai tinerelor mele interlocutoare pentru că mi-au subliniat, coerent, cerințele cu care veniseră dumnealor la teatru și modul în care spectacolul Adei Milea le-a răspuns: ingenios, modern (dacă nu chiar post-modern), spectaculos, zgomotos, cu un umor uneori subtil, alteori zdravăn și îndrăzneț șarjat. Accentul cade pe zgomotele misterioase ale insulei, în care binomul Ariel-Caliban poate face, la comanda lui Prospero, orice. Și chiar face; ochii, urechile și imaginația să te țină. Dacă mai ai și o dispoziție juvenilă pentru chestiile deșucheate... ai nimerit bine.
Pe o scenă doldora de microfoane, cabluri și camere de luat vederi live, sub comanda prosperică a Adei Milea, cinci actori adună, în rolurile lor, câte ceva din personajele poveștii: obsesii, frustrări, spaime, amintiri. Nu am avut la dispoziție textul tradus de Cristi Jucu, spre a vedea cât a mai rămas din el. Oricum, nu-ți trebuie prea mult realism ori curaj, ca să pricepi că această fantezie shakespeariană, construită pe motivele clasice ale basmelor medievale și pigmentată cu un repertoriu filosofic cules din valorile renascentiste nu mai poate fi luată, montată și jucată ca atare în ziua de azi. Să fim serioși: fuge lumea din sală, monșer! Așa că, scuturată bine și asezonată cu ingredientele musical-ului fantastic, toată furtuna asta meteorologică & vrăjitorească, pigmentată cu intrigi și răsturnări de situație curat-neverosimile, se năpustește, voios și zgomotos pe scena de la Grădina Icoanei și, de acolo, peste spectatorii care o sorb cu încântare.
Da, nu poți spune, cu mâna pe inimă, cât mai e Shakespeare și cât l-a asumat și transformat Ada Milea. Veselie, giumbușlucuri supra-dimensionate, mistere învârtite amețitor între basm și science fiction, o zdravănă destructurare, dată cu capul de toți pereții (luați ca limite, desigur) ale suprarealismului și post modernismului. Utilizarea inteligentă a proiecțiilor de fundal (răposata scenografie, cum ar veni) și expandarea măștilor umane la dimensiunile întregului spațiu de joc nu mai sunt, de ceva timp, chiar noutăți. Dar ele dau bine, cum se spune, amplificând percepțiile unui spectator nărăvit la mega-dimensiunile vizuale, așa cum l-au învățat afișele stradale sau expresivitatea forte a imaginilor tele-cinematografice. Sigur că e dificil pentru actori să joace mereu în acel prim-plan livrat de ochiul camerei și care nu-l slăbește nici o secundă. Și asta, într-un ritm adesea drăcesc, în care dușmanul-microfon nu trebuie să prindă nici cea mai mică gâfâială a vocii.
Dar, muzica e tare, poante-destule, distracție la maxim (una dintre devizele tinerei generații). S-a venit pentru o poveste strange (sau ușchită, pentru autohtoniști), s-a râs, s-a mirat și chiar minunat la toate trăsnăile acelea vesele, cu care nici nu merită să-ți bați prea mult capul ca să le pricepi în amănunt. Ceva așa, cam ca o vată de zahăr multicoloră: o consumi, îți place și... gata, ce atâtea profunzimi și complicații?
[i] Mai puțin cunoscută, decât majoritatea comediilor Bardului din Stanford-upon-Avon, această scriitură este considerată una dintre piesele-problemă ale lui Shakespeare, în special datorită ridicării a unor probleme etice complexe, care implică rezolvări mult mai mult sofisticate decât soluțiile simpliste, clișeistice ale epocii. Implicit, datorită acestor probleme complexe, piesa prezintă clare dificultăți în a fi categorizată după gen, în ciuda plasării sale în ediția First Folio, care o plasa în rândul comediilor.