Furtuna montată la Teatrul Bulandra în stagiunea actuală, în regia Adei Milea, este un spectacol după textul lui Shakespeare, prezentare inițială ce pregătește spectatorul pentru descoperirea unui univers ce se alcătuiește din fragmente doar parțial recognoscibile ale piesei consacrate. Includerea sa într-o Săptămână a Comediei, cum este cea care se desfășoară zilele acestea (18 - 24 iulie 2022) la Brașov, este elementul ce confirmă apartenența piesei la genul cunoscut, în timp ce precizarea versiune muzicală este elementul care stârnește curiozitatea spectatorului. Dacă în spațiul britanic o variantă de musical a piesei shakespeariene a devenit celebră în anii '80, iar în reinterpretarea din 2014 unul dintre actori a fost chiar Brian May (conform whatsonstage.com), la noi, o asemenea abordare este o premieră, însă faptul că ea îi aparține Adei Milea nu este deloc neașteptat.
Pornind de la replica lui Caliban insula e plină de zgomote, ecouri și-armonii, dar nu fac rău, fac bine. Câteodată, îmi susură-n ureche parcă mii de instrumente mici și calde, sau sunt voci amețitoare... (trad. Cristi Juncu), regizoarea mărturisește în Intro-ul de pe site-ul Teatrului Bulandra că mai mulți actori (care îl interpretează pe Ariel) ar putea construi o "insulă de sunete" și, în timp ce îi acompaniază pe ceilalți, să pară că influențează percepția tuturor asupra realității. De la ideea inițială, spectacolul s-a dezvoltat prin intervențiile scenografului, care a construit "o junglă" de cabluri și a extins spațiul de joc printr-un ecran pe care se proiectează imagini live și înregistrate, și prin contribuțiile actorilor, care au definitivat forma și conținutul cântecelor.
Furtuna Adei Milea atrage atenția spectatorilor încă de la intrarea în sala de spectacol, când descoperă o scenă plină de microfoane de înălțimi diferite, orientate în toate direcțiile, în timp ce pe ecranul din planul îndepărtat al scenei se proiectează imaginea valurilor mării ce se sparg de țărm. Delimitată de o mare de pixeli și una (mai mică, e drept) de spectatori, insula se constituie de la bun început drept un spațiu în care vizualul și auditivul vor fi în prim-plan, o lume situată la granița dintre real și imaginar. Universul ei se populează, mai întâi, cu două Ariele (sic!) ce manevrează abil diverse instrumente muzicale, cântă, se joacă sau amenință, cheamă la joacă alte personaje, dau indicații de regie și conduc, atent, firul întâmplărilor, fără a depăși însă limitele impuse de un Prospero a cărui voce răsună puternic, dominând oamenii și natura deopotrivă. Miranda îl însoțește cuminte, desprinzându-se apoi treptat de el, când se îndrăgostește de Ferdinand. Nevăzut la început, dar prezent prin sunetele înfricoșătoare pe care le scoate, Caliban intră și el în acțiune, deplângând întâlnirea cu Prospero, care l-a învățat să vorbească, dar nu l-a apropiat de cuvinte, iar ele i se așază în minte doar pentru a lua forma blestemelor. Furtuna, desfășurată dincolo de ecranul de proiecție, aduce pe scenă personajele din lumea exterioară insulei, Antonio, Ferdinand, Regele, Stephano, Trincoola, ce completează tipurile umane între care se desfășoară conflictul.
Spectacolul este viu, proaspăt, dinamic, prin muzica perfect adaptată acțiunii, prin succesiunea imaginilor proiectate pe ecran, și, mai ales, printr-un joc actoricesc ce solicită o sincronizare foarte bună și o trecere fără poticneli de la un rol la altul. În afară de Ariel, a cărui partitură este interpretată de două actrițe, toate celelalte roluri sunt distribuite astfel încât fiecărui actor îi revin două sau trei tipuri umane. Uneori, ca în secvențele finale, rolurile se schimbă pe scenă, în fața spectatorilor, iar personajul care nu participă activ la un dialog este ilustrat de o perucă sau o pălărie atârnată de un microfon. Nu e simplu să schimbi registrele și tonalitățile vocale atât de rapid și, mai ales, atât de convingător. Lucian Iftime, actorul principal, este abilul Prospero, disperatul Rege, dar și turmentatul Stephano, care se visează rege. Cătălin Babliuc este, la interval de câteva minute, când abrutizatul Caliban, când perfidul Antonio, când îndrăgostitul Ferdinand. Silvana Negruțiu surprinde foarte bine schimbările prin care trece Miranda de-a lungul piesei și izbutește să creeze și feminitatea comică, prin Tricoola, a cărei intervenție în acțiune nu are nimic de a face cu sugestia ascunsă în numele ei prin englezismul cool. Anca Sigartău și Maria Veronica Vârlan se completează, cromatic și auditiv, construind un Ariel ale cărui intervenții complexe nu permiteau interferența cu alte personaje. În plus, Ariel, personaj scindat în viziunea Adei Milea, este spiritul care manevrează atât lumea vizibilă, cât și pe cea invizibilă, având un statut cu totul aparte în piesă, pe care îl respectă montarea, oricât de inovatoare ar fi.
Trecerile actorilor de la un personaj la altul, intrările și ieșirile din scenă prin spațiile laterale sau dând la o parte pânza din spatele scenei, pe care se proiectează permanent imagini, schimbatul hainelor și spunerea replicilor când într-un microfon, când în altul, dintr-o parte în alta a scenei, creează impresia că între realitate și vis, ca și între viață și moarte, granițele sunt fluctuante, imprecise, fluide ca marea care deschide și închide vizual piesa. Suntem vii sau suntem morți, întrebarea pe care și-o pun personajele, tot mai confuze, la finalul piesei, se constituie într-unul din sensurile profunde ale piesei, legând registrul comic de cel dramatic. Visul și somnul sub semnul cărora Shakespeare așeza, simbolic, existența umană, sunt înlocuite de întrebarea repetată obsesiv de toate personajele, în care viața și moartea nu se mai ascund în metafore, ci stau față în față, dar nu ca alegeri, ci ilustrând un destin colectiv, pe care, poate, un Prospero îl urzește undeva, pe o insulă pierdută în mijlocul mării.
Muzica se oprește, măștile cad brusc și magia se sfârșește atunci când Ariel își primește libertatea, rămânând ca viețile personajelor să se desfășoare departe de ochii spectatorilor, care iau cu ei din întâlnirea cu versiunea muzicală a Furtunii plăcerea jocului, creativitatea uluitoare a celei care a scris un text când duios, când grav, cel mai adesea ludic, rimat și ritmat, cântat parcă de muzicieni profesioniști și talentul unor actori care înțeleg teatrul ca pe o experiență complexă, în care cuvântul se lasă însoțit și de alte mijloace de expresie.