Mai adaug coincidența că, la ceva timp după premiera celor de la Excelsior, TNB (fostul Național, prescurtat acum americănește) lansa (pe 13 ianuarie 2024), în Sala Mare, de 1.000 de locuri, versiunea mai "amplă" (dimensiunile scenei și ale bugetului, o campanie de promovare și o mobilizare a răspândacilor / influencers, profesioniști sau diletanți), o montare mai bogată material, mai clasică (unii i-ar spune chiar mai "burgheză"), asumată de septuagenarul regizor Gelu Colceag, la care publicul s-a înghesuit corespunzător, plecând apoi destul de fericit acasă.
Încă de atunci, după ce îmi publicasem cuvenita cronică Evanghelia după Gay - Opera de trei parale, am fost tras de mânecă și îndemnat să mă uit și peste gard, la concurența Excelsioro-maziliană.
Ei bine, chiar foarte bine, a MERITAT. Același text, oricum contondent și coroziv, este abordat de către mai tânărul Răzvan Mazilu cu un tupeu estetic incitant, original, cu certitudine benefic. Și, cum teatrul și-a păstrat deschiderea programatică spre publicul tânăr (atras și crescut cu titluri adecvate curiozității, nerăbdării și sensibilității sale), acesta își dovedește - iată - interesul, consecvența de gust și chiar recunoștința pentru o instituție care l-a înțeles, i-a venit întâmpinare pe fiecare palier de creștere și maturizare, cultivându-l. Cred asta, chiar dacă nu mă bazez pe evidențe (altfel imposibil de făcut) ci doar pe flerul exersat prin experiența de viață artistică, îmi place să cred că măcar o parte dintre cei care au aplaudat minute în șir s-au "școlit" la vârsta grădiniței cu acel nemuritor Cocoșelul neascultător lăsat moștenire (dimpreună cu însăși ideea și chiar clădirea teatrului) de neasemuitul actor și animator, ION LUCIAN. Și care, în anii din urmă, stau la "un bilet în plus" pentru spectacole precum Punk Rock, Emaus, SF (Super Fragil), Solaris, Adrenalină, Knockout. Dulcea știință de a face vânătăi, Interzis sub 18 ani sau Familia Addams - toate evenimente care atrag și răspund așteptărilor publicului țintă.
Opera... lui Brecht era, din capul locului o provocare specială. Asta pentru că acea propensiune spre muzică și dans, proprie realizatorului spectacolului, se suprapune specificului de suport reprezentat de songurile lui Kurt Weil, ritmului și unei dinamici originale, chiar provocatoare între aceasta și recitativul dramatic. Caracterul didactic(ist)-moralizator, cu certe și evidente accente de propagandă politică marxistă pot fi, uneori, obstacole dificil de depășit cu decență. În viziunea lui Mazilu, tot ce se adună acolo, pe scenă, este un bâlci al deșertăciunilor: de la cerșetoria profesionist organizată și valorificată, până la filistinismul burghez, ipocrizia și corupția politică. Nimic nu scapă neatins de aceste racile - probabil că eterne, după cum ne arată istoria trecută sau actuală. Până și generozitatea grațierii unui criminal multilateral dezvoltat cum este Mackie Șiș (ca expresie a generozității ocazional regale) derapează și se duce într-o bătaie de joc nelimitată, prin "miluirea" cu titluri, rente și bunuri imobiliare. Sarcasmul cinic al hohotelor lui Brecht este total, devastator. Ei, și...? O lume schimonosită, de râsu-plânsu merge, galopând șontâc, tot înainte... în vecii vecilor, amin.
Sala pricepe, se amuza ori se îngrozește, râde acru-amar, totuși izbăvitor pentru moment. Măcar atât. Și este vorba despre tânăra generație - la fel de neputincioasă să facă ceva contra, dar măcar vaccinată întru posibila recunoaștere a triplului flagel - ipocrizie, lăcomie, abuz. Mai pe scurt și pe șleau spus: nesfânta, dar rentabila bătaie de joc.
Încadrat într-o scenografie simplă, dar expresivă și perfect funcțională concepută de Dragoș Buhagiar, marele bâlci ridicat la rang de operă (mă rog, una ieftină, de doar trei parale, ia neamule!) își exhibă formele, măruntaiele, năravurile își deversează flora și fauna, imaginată și mișcată cu farmec și măiestrie de dl Mazilu. Prinși în joc, actorii izbutesc performanța (atât de greu de atins, dar pretinsă în mod deziderativ de Brecht) chiar de a se detașa de propriile personaje (faimosul verfremdungseffekt), parodiind - prin ceea ce fac acolo, pe scenă - toate "harurile" cu care au fost împănate din scriitura dramatică. Lucru al naibii de greu, a cărui dificultate o pot aprecia numai cei care au mai bântuit și prin cele culise ale actului teatral. Într-o revărsare bufonescă de impostură și ridicol, eroii subliniază erorile (umane, politice, culturale) ale lumii pe care o populează. Mihai Mitrea creează un Jonathan Peachum - alias "Prietenul cerșetorilor"(de fapt exploatatorul lor), gata descins din galeria veșnic șmecherilor unsuroși, perseverenți și nesimțiți, gata de orice mârșăvie sub rânjetul slinos. Secondat și completat (à la Stan și Bran) de consoarta-i corpolentă, virulentă, fără mamă, fără tată, dar cu ifose șturlubatice afișate cu îngâmfarea fără scrupule, personaj din care Mihaela Coveșeanu scoate o creație nu doar vie, ci și toxic năucitoare. Ana Udroiu toarnă în Lucy, fiica sedusă (și niciodată abandonată de fantele bigam) a lui Brown, ditai șeful Poliției, o apariție excentrică, explozivă, unsă cu toate "pomădurile și odicoloanele" caragialeenei Didine. Când mai apare, amestecându-se prin acest bazar-lupanar, profesionista Jenny Speluncă (cea căreia Mihaela Trofimov îi trece tot farmecul ei unic), scena-bordel este completă și imbatabilă în nimicnicia ei care amestecă amorul cu trădarea, sexul cu banii, simțirea cu perfidia.
Mircea Alexandru Băluță construiește cu farmec un Tiger Brown (omul legii, dar mai ales al fărădelegii) spilcuit, laș, patetic și jalnic în toată răsuceala lui, curat dialectică. Este secondat și completat cu un farmec irezistibil, construit doar pe interjecții și pantomimă, de un Alex Popa de neuitat, un maestru al economiei de mijloace, folosite cu maxim randament. Grupul hoților (supușii lui Mackie) se agită zgomotos, trivial, stereotip, colectivul-breaslă fiind pus în mișcare de Oliviu Ușvat, Alex Călin, Matei Arvunescu și Ion Bechet, feți frumoși și fioroși, nuntași dar și trădători... de doar două parale. Cât despre gangsterul șef, celebrul Mackie Șiș, Lucian Ionescu creează un Nae Girimea londonez, oscilând galeș și galant între perfidie, brutalitate, fariseism amoros și ingenuism dubios, dar băftos.
Ultimul (dar deloc cel din urmă) este Amphitrion, o translare șugubeață a Corului din teatrul antic grec; mai modern zis, rezoneurul (dacă nu chiar cronicarul) întregii tărășenii... omul care pune accentele, face cu ochiul, măsluiește ori frapează motivele ascuns-determinante, trage concluziile. O face, cu un farmec extraordinar, Dan Pughineanu - întruchipat într-o apariție androgină, un fel de Marlene Dietrich (după mască și costum) bi-sexuală, pempantă și drăcoasă, strălucitoare, perversă, lucidă și acidă.
Pentru generațiile cu anumite repere culturale la activ, montarea lui Mazilu aduce și o serie de trimiteri la grotescul personajelor lui Fellini, la gag-urile comediilor mute ori la trogloditudinea săltăreață și autoimună a celor care, la Pintilie, trăgeau (sau nu?) clopotele după Mitică.
Pe scurt: un spectacol la care nu sunt suficiente elogiile, oricât de multe ai găsi, spre a-l caracteriza. Și care, în plus, potențează, acoperă și satisface cele mai diverse și pretențioase gusturi. Un moment excepțional în spectacologia românească, ce ar trebui filmat și montat cu cel mai atent profesionalism. Așa, ca să trăiască și după ce nu va mai fi acolo, pe scena micuță de la Excelsior.
(foto: Andrei Gîndac)