Opera de trei parale este un non-musical underground, așa cum îl numește chiar regizorul, despre hoți, escroci, prostituate, milogi pe de-o parte și burghezia (în mare măsură interlopă) londoneză pe de alta. În fine, despre (tot felul de) oameni și despre lumile lor. De-a lungul timpului, spectacolul a fost văzut ca un punct de vedere socialist asupra lumii capitaliste, un spectacol de critică socială, dar pigmentat cu umor, sensibilitate și o partitură muzicală foarte grea și elaborată.
Spectacolul își arată liniile de forță încă din debut, aducând pe scenă o orchestră organizată, cu simț ritmic, dar care joacă o stângăcie satirică, și în care toți actorii intră rând pe rând. Actele spectacolului, ca și majoritatea momentelor, sunt introduse prin inscripții pe cartoane uzate, acestea fiind folosite și pentru felurite mesaje ale personajelor. Iar scenografia (Dragoș Buhagiar) este simultan luxuriantă și decrepită, de la rama barocă a scenei, la un pian cu picior rupt.
Marlene, amfitrionul interpretat de Dan Pughineanu, e, fără îndoială, cel mai vizibil și mai pregnant personaj. E maestru de ceremonii, narator omniprezent, trece prin toate scenele alături de celelalte personaje și conduce incursiunea în drama amplă a acestei comedii muzicale. Marlene aduce pe scenă carismă și eleganță, adunate într-un personaj androgin cu aparență de drag queen, inspirat de Marlene Dietrich.
Antieroul Macheath, zis și Mackie Șiș (interpretat de Lucian Ionescu - câștigător al premiului UNITER 2020 pentru cel mai bun actor pentru rolul principal din Familia Addams) este deopotrivă fascinant și odios, un borfaș, ucigaș și mincinos care are însă o formă de eroism, de ingeniozitate sfidătoare, care e admirat și temut. El se căsătorește cu Polly (Oana Predescu / Maria Alexievici). fiica lui Jonathan Jeremiah Peachum, regele cerșetorilor din Londra (Mihai Mitrea), și a soției acestuia, Celia Peachum (Mihaela Coveșeanu). Macheath este considerat ca dușman al părinților lui Polly, ce se văd pe ei înșiși ca afaceriști cinstiți, care școlesc cerșetorii în tainele milogelii, în schimbul unei pârți din câștigul acestora. Domnul Peachum, deși este fan al lui Shakespeare, nu aprobă această iubire de tip Romeo și Julieta, și face tot ce depinde de el pentru a obține arestarea lui Mackie, care este însă apărat de prietenia sa cu șeful poliției, un vechi prieten din armată. În jurul ciudatei povești de dragoste dintre Mackie și Polly se construiește un lanț de conflicte și situații imprevizibile. Începând cu nunta ridicolă a celor doi într-un grajd, arestarea în mod repetat a mirelui, care este acuzat de crime, violuri, furturi, și continuând cu fiecare moment construit de hoții din banda lui Mackie sau de fostele lui amante-prostituate care apar din nou în viața sa (și care probabil nu au dispărut vreodată, el fiind un afemeiat incorigibil) și care îl trădează în timp ce el se află la bordel.
Textul prezintă apoi în paralel drama lui Macheath și evoluția afacerii lui Jeremiah Peachum. Șeful cerșetorilor din Londra pare a fi reprezentarea victoriană a unui patron din zilele noastre, care vrea cu orice preț să obțină venituri, chiar dacă asta înseamnă să trimită oamenii săi să se milogească la încoronarea Reginei Victoria. În același timp el folosește pentru a forța condamnarea lui Macheath presiunea grupului de cerșetori care pot strica prin prezența lor încoronarea.
Pancartele milogilor au mesaje precum Sunt sărac, deci exist sau Decât să mor sărac, mai bine nu mor deloc. În spatele dramei aparente pe care o trăiesc protagoniștii, există o revoltă muncitorească mascată împotriva glorificării bogăției și a inegalității dintre clasele sociale. Întrebarea Din ce trăiește un om? persistă și declanșează un song existențial, interpretat de Macheath, cel care trăiește din tâlhării și afaceri precum bordeluri.
În final, ca urmare a activității sale criminale și a presiunii lui Peachum, Macheath este trimis la eșafod, dar este salvat de un ordin de grațiere dat de însăși regină, încoronată în aceeași zi.
Prin ironie peste ironie, muzică și lirism vedem cum este trecută cu vederea suferința unora, cât de ușor este să mituiești și să compromiți justiția, și că iertarea e mai presus de moralitatea faptelor noastre.
Atmosfera muzicală și coregrafia sunt versatile și definitorii. Unele songuri par similare celor de la Moulin Rouge sau de pe Broadway, în timp ce altele mai grave par că au servit drept inspirație pentru animațiile lui Tim Burton. Momentele muzicale, excelent interpretate, fac spectacolul să fie complet, creează tensiune atunci când este necesar, sau doar complementează partea de divertisment.
Răzvan Mazilu face o muncă colosală, pe lângă regia acestui spectacol de amploare, se ocupă de coregrafie și costume. Costumele migăloase conturează personajele, unora le oferă măreție și caracter, în timp ce pe altele le transformă în marionete lipsite de expresie. Decorul, excepțional, aparține, așa cum am menționat deja, dar simt nevoia să repet, lui Dragoș Buhagiar.
Opera de trei parale putea fi o adaptare fără fond a vieții londoneze, a unor drame neaplicabile societății românești, o poveste outdated. Însă acest spectacol, așa cum a fost el gândit de echipa ce l-a adus pe scena de la Alba Iulia, surprinde nu doar prin curaj, nonconformism și artă inedită, dar și prin găsirea actualității unui text vechi ce pare astfel potrivit timpurilor noi. Până la urmă, e totul despre oameni.
(Foto: Andrei Gîndac, cu excepția ultimei, care aparține autoarei articolului)