De ca și cum nu ar fi fost suficientă imaginea de uncheș a artistului, gesticulând sfătos, pe scenă, domnul Aznavour este înfățișat ca o instituție pietrificată, respectabilă și cu aer vetust. Primește profil de efigie și trăsăturile morale cele mai alese: este luptător în Rezistența franceză, gazdă secretă a evreilor vânați în timpul Holocaustului, susținător al cauzei travestiților. I se dau originile sociale cele mai modeste, persecuțiile rasiale cele mai înjositoare, ambițiile cele mai justificate, succesele cele mai meritate, atașându-i-se soții, familii, copii și, doar pe afiș - precum și în imaginar- picioarele cele mai lungi.
Nici chiar în tinerețe nu este Aznavour un nebunatic, atunci când graba lui se îndreaptă înspre convențional. Inima tânără îi cere să se însoare, în ciuda sfaturilor contrare ale prietenei tutelare, Edith Piaf. Știe să scape din arcanele mariajului, procreând ca un cuc, prin cuiburi răzlețe, fără să mai aflăm ce se alege de prima lui soție, al cărei loc e luat de o mamă omniprezentă. Artistul e mereu bătrân, chiar și în tinerețe. Peripețiile îi sunt răsplătite financiar, într-un mod prea ostentativ ca să nu simbolizeze ceva mai mult: este o revanșă care aparține, mai degrabă, imaginației cineaste a semnificației succesului, decât realității. Triumful este al stilului de viață occidental, dar trăit în înțeles oriental, cu opulență, fast, dar și cu multă îmbâcseală estetică. Rezultatul proiecției cineastului asupra figurii artistului este cel al imaginii unui pașă burghez, cu excentricități de mafiot - nu neapărat unul care se ridică deasupra tuturor, ci unul care, vindicativ, își așază trofeul lumii la propriile picioare, îmbrățișând lumea văzută din dronă cu torsul demonstrativ al unui Zorba eroic.
Frumoasele chansonete se derulează pe fundal, cântate când de vocea originală, când de protagonistul filmului. Li se adaugă un ritm de hip hop, pogorât din senin și, atât de fulgurant, încât rămâne de neînțeles, ca și blana în care apare personajul, într-o singură secvență.
Monsier Aznavour a reușit să fie ceea ce și-a propus, practic nu foarte mult: un film previzibil, încheiat la toți nasturii unui biopic conceput pentru nevoile unui canal de televiziune cu audiență de după-amiază, pentru pensionărimea avidă de telenovelă. Arta cineastului pare descinsă din filmul publicitar, ale cărui cadre par a fi fost intens frecventate.
Povestea nu m-a făcut nicio clipă să cred că cel înfățișat e Aznavour, nici că actorul ar interpreta rolul lui, ci ceea ce și-a proiectat regizorul, sieși, că a fost artistul. E doar un fel de a-l aduce în discuție pe cântăreț din nevoia de a-i celebra amintirea și frumoasele cântece. Contrar motto-ului îndelung repetat, notorietatea dată de publicitatea nu este, întotdeauna, o soluție preferabilă.