Intuiția: fără ea, nu pornești la treabă (iar dacă aceasta lipsește, îți vei rupe gâtul). Trebuie să simți personajul, să intri într-o rezonanță aparte cu spiritul lui. Dacă rămâi la exteriorul, adesea publicitar, s-a dus dracului ceea ce ar trebui să fie adevărul artistic.
Discernământul și măsura: sigur, machiajul întru corectarea unor (mici) imperfecțiuni devine necesar - mai ales la oameni expuși luminilor rampei - dar nu poate ascunde eventualele diformități ori chiar infirmități, fie ele și numai sufletești. Omul a trăit până de curând, nu e vreun Burebista cu mămăliga avant la lettre sau un Ivan care să apară cât mai groaznic, pentru că așa o cerea propaganda comanditarului politic. Documentarea asupra individului real trebuie să dea un portret autentic, dacă vrei să fie / fi luat în serios.
Discernământul și onestitatea: poți să-ți simpatizezi eroul (normal, altfel nu te-ai fi apropiat de el), ceea ce nu înseamnă că poți să-l transformi într-un fals, oricât de bine s-ar putea vinde asta pe taraba marketingului. Eliminarea unor aspecte stânjenitoare din viața lui poate merge (ce se taie nu se fluieră, ziceau cenzorii comuniști), dar atunci te limitezi doar la varianta unui manechin, eventual caraghios, oricum inautentic. Normal este să abordezi cu atenție și finețe atât luminile, cât și umbrele care i-au însoțit viața. Poți empatiza, în nici un caz să falsifici - dacă ții să te creadă cineva.
Cultura și gustul devin condiții sine qua non. Să detectezi și înțelegi contextul diverselor momente ale vieții, tabloul social, momentele istorice, dar și mici întâmplări definitorii înseamnă să empatizezi cu acesta, dar și să explici / să convingi publicul ce rol important au avut anumite împrejurări în atitudinile și deciziile care au rămas lipite de biografia pe care tu o tratezi documentar și relativ ficționat.
Deci, ca să n-o mai lungim... complicată treabă.
Francezii care (ca orice națiune civilizată) au un cult al propriilor valori, au dat câteva filme remarcabile în acest gen-capcană. Penultimul a fost faimosul La Môme - tradus la noi ca La vie en rose -, închinat fenomenului Edith Piaf - film considerat de mulți o capodoperă a genului, realizat Olivier Dahan. Un unicat, aproape de perfecțiune (după gustul meu), oricum inegalabil. Dovadă este că, încercând să recidiveze cu un pompos Grace de Monaco, același autor a chixat de nu s-a văzut.
În cazul lui Monsieur Aznavour, avem nu unul, ci doi regizori: Mehdi Idir (zis și Minos - inițial, cântăreț și dansator de hip-hop) respectiv Grand Corps Malade (alias Fabien Marsaud, poet și textier muzical). Sunt puține cazurile de regie bicefală, frații Paolo și Vittorio Taviani, frații Dardenne și frații Coen, după cei doi frați Auguste și Louis Lumière. Până la urmă, acestor doi "băieți", ambii în jurul vârstei de 45-50 de ani, afacerea le-a ieșit destul de bine, chiar ne-frați fiind dumnealor.
Fără mari (și, poate, inutile) virtuți estetice, filmul este agreabil și. de aceea, ușor de urmărit. La Môme își afla tensiunea interioară din fracturile de planuri temporale și emoționale. Aici, însă, totul curge aproape exclusiv cronologic, de la mizeria refugiului din Armenia natală și sărăcia franceză până la turneele întinse pe toate meridianele globului și suta de milioane de discuri vândute. Episodul american și canadian, de la începutul carierei aznavouriene, sunt chiar pline de învățăminte actuale, pornind de la reticențe sau lipsa vizelor de intrare în Lumea Nouă. Mai departe, cinefilul mai găsește, tratate cu sinceritate, momentele de cumpănă, unele chiar dramatice ale omului Aznavour: complexele, suferințele, ambițiile, șansele dar și slăbiciunile de caracter, chiar trădările săvârșite în numele carierei, respectiv succesului profesional urmărit cu obstinație, trecând peste unele aspecte care, oricum le-ai numi, tot delicate rămân. Un segment realmente de excepție al poveștii: prietenia (profesională și amoroasă) cu Edith Piaf -delicatețe și umor, detalii factuale culese și alese cu grijă din volumul, de o sinceritate desăvârșită, lăsat moștenire de Simone Berteaut, sora vitregă a artistei; regia a avut imensa șansă de a o găsi pe teribila Marie-Julie Baup: o Revelație. Ba, încă, una apărută după senzaționala (se credea inegalabila, în această ipostază interpretativă) Marion Cotillard. Extraordinar! Și nu era vorba despre vreo șanteză gen Sylvie Vartan ori Dalida, mai ușor de transpus. Să ai două cine-reîncarnări ale unei asemenea personalități, realmente unicat - asta da minune!
Spre neșansa filmului, nu același succes l-au avut autorii cu găsirea interpretului principal. Ce să-i faci? Oricâte casting-uri ai face (și cred că au fost), dacă n-ai destul noroc... Desigur, până la urmă te mulțumești, probabil, cu cel mai reușit dintre nereușiți - un deloc oarecare Tahar Rahim. Poate că statura, părul, nasul (în ambele ipostaze) și câteva date comportamentale corespund, cât de cât (dar nu mai mult) personalității artistului omagiat și (mai mult sau mai puțin) întruchipat. Ceea ce lipsește, însă este tocmai acel aer unic al omului, cel care îi dădea farmecul, unicitatea. Astfel încât interpretul aduce câte puțin ba cu Yves Montand, ba cu Lino Ventura, ori chiar cu Julio Iglesias. Dar mult mai puțin cu Aznavour! Acum... asta-i situația. Ne mulțumim cu convenția. Noroc că celelalte elemente sunt "de acolo", făcând din filmul de față un remember plin de respect, căldură și considerație.