Pentru privitor, povestea începe cu o reîntoarcere în copilăria artistului, pe străzile unui Paris unde nu era tocmai la vie en rose. Facem cunoștință cu familia Aznavourian, armeni emigrați în Franța, în căutarea unui trai mai bun și mai sigur. Încă de la început, realizăm că familia este pilonul vieții lui Charles, cu o mamă devotată, grijulie să îi învețe limba armeană, și un tată inventiv, mereu adaptabil schimbărilor. Familia joacă un rol esențial în narațiunea filmului, ilustrându-se ulterior și raporturile pe care Charles le va avea cu proprii săi copii, dar și cu sora, Aida, sprijinul său la bine și la greu, care i-a fost alături încă din tinerețe, pe când Charles și-a croit drumul spre realizarea unui vis, descoperit aproape întâmplător: acela de a deveni cântăreț.
Trecând de etapa copilăriei, descoperim un Charles care încearcă să-și facă loc într-o industrie muzicală exigentă. Interpretat de Tahir Rahim, la fel de șarmant, carismatic, misterios. Aznavour s-a confruntat cu critici dure legate de fizicul atipic și de timbrul vocal neconvențional pentru acea vreme, gutural și greu de promovat la radio. Numeroși jurnaliști au utilizat prextetul aspectului fizic pentru a-l cataloga drept un om mic pentru muzică, dar cutezanța și îndârjirea de a deveni un muzician adevărat l-au determinat să nu se lase învins.
Un moment cheie din cariera sa l-a reprezentat întâlnirea cu Edith Piaf, cea care i-a devenit apropiată, un mentor important și sincer. Ambii uniți de pasiunea viscerală pentru muzică. Ambii magnetici pe scene. Versurile lui Aznavour, adesea poetice și introspective, au fost cele care au impresionat-o pe Piaf, explorând teme universale precum dragostea, pierderea, singurătatea și trecerea timpului. La început cu tușe umoristice, ulterior cu maturitate.
Muzica sa a depășit barierele multor suflete, stârnind reacții chiar și atunci când a fost neînțeleasă. Într-un interviu din 2005, artistul a spus că și-a scris propriile melodii pentru că nimeni altcineva nu dorise să o facă în locul lui. Ba chiar mai mult, nici nu realizase că este capabil de asta, până când a început să scrie. Apelând la trecutul său teatral, artistul jongla cu lejeritate de la un personaj la altul, acoperind diverse tipologii ale comediei umane. Deși printre cele mai cunoscute creații ale sale se numără La Bohème, Emmenez-moi, Hier encore, el a scris, de asemenea, despre teme controversate, despre homosexualitate sau obezitate.
Maestrul și-a atins desăvârșirea, prin muncă, exercițiu, repetiții infinite. Grație incursiunii în universul său interior, în emoțiile care au alimentat creația sa, descoperim omul din spatele legendei, cu fragilitățile și pasiunile sale, cu dragostea pentru familie și cu devotamentul față de artă.
Însă parcursul său, pe cât de sclipitor a fost pe scenă, pe atât de sumbru în viața personală. Artistul a utilizat experiențele dureroase trăite pentru a compune, versurile melodiilor fiind inspirate fie din propria-i viață, fie din întâmplări la care a fost expus.
De-a lungul anilor, acesta a trecut de la extaz la agonie, din pricina tumultului interior acumulat. Poate că tocmai pierderile suferite l-au determinat să se apropie și mai mult de rădăcini, de trecutul și istoria sa, profund legate de Armenia. Secvențele care ilustrează legătura sa emoțională cu poporul din care face parte, evidențiază un patriotism discret, dar profund.
Ele întregesc călătoria omului ale cărui origini s-au împletit în melodia lumii. Dincolo de lumina reflectoarelor și de aplauzele furtunoase, Charles a rămas purtător al unei tristeți nobile, dar și al unei speranțe neînfrânte.
Final de spectacol. Plecăciune pentru Aznavour.