Spre deosebire de 2024, avem ceva noutăți importante. În primul rând, proiectele imersive pot fi explorate central, la Hotel Carlton, nu doar la Cineum, devenind astfel o secțiune mult mai accesibilă pentru toți participanții de la festival, fiind în imediata vecinătate a Quinzaine des Réalisateurs. În al doilea rând, aria de selecție din 2025 nu se limitează doar la VR, MR, AR storytelling, ci include, dând dovadă de mult curaj, jocuri video sau instalații AI care își propun să avanseze formatul de povestire interactivă. Prezența extinsă a gramaticilor audio-vizuale co-create cu AI marchează în subsidiar o creștere a importanței acestui domeniu. Și, în al treilea rând, selecția de proiecte este însoțită de o colecție de panel-uri cu creatorii proiectelor și cu numeroși invitați de la Innovation Spotlights, ajutând astfel la democratizarea înțelegerii acestor forme de expresie cu totul neconvenționale, dar și la o formă de cercetare extinsă.
Cum ziceam, am reușit să vizionez o bună parte din proiectele incluse în Cannes Immersive, în ferestrele de la Cannes Immersive Market:
From Dust (24 min, regizat de Michel van der Aa) este un rarisim spectacol de operă gândit pentru VR și potențat de o constelație de insert-uri AI propuse de exploratori. Fascinant este procesul de onboarding al proiectului, care te invită să răspunzi la un chestionar pentru a-ți personaliza proiectul în funcție de preferințe înainte de a păși în lumea ficțională. Proiectul folosește ingenios tehnologiile de machine learning într-o manieră care efectiv transformă experiența, subiectivizând-o.
In the Current of Being (18 min, regizat de Cameron Kostopoulos) are o temă profund emoționantă, inspirată de povestea reală a lui Carolyn Mercer, care a trecut prin multiple sesiuni de terapie cu electroșocuri pentru a-și "corecta" identitatea de gen. Proiectul este un manifest împotriva terapiilor cu electroșoc, care în mod demonstrabil generează mai degrabă traume adiționale decât un proces de vindecare holistică. Instalația VR din Cannes este extinsă cu tehnologii haptice, permițându-i jucătorului să resimtă ritmul personajului.
Lili (30 min, regizat de Navid Khonsari) este singurul joc video selectat în competiție, având însă aura unei călătorii transmedia. Proiectul debutează ca o adaptare neo-noir a clasicei Macbeth, rescriind însă povestea în jurul unei protagoniste din Iran care pune la cale asasinarea unui comandant pentru a-și vedea soțul avansând pe linie profesională. Jucătorul este hacker-ul din poveste, voyeur-ul din viața lui Lili și totodată colaboratorul ei în momente-cheie. Povestea este redată ingenios, reprezentând o colecție de provocări computerizate, axate pe deep surveillance. UX-ul este redat intuitiv, permițându-le și celor care sunt la început să se bucure de spectacolul interactiv. Proiectul este un prequel și cere să fie continuat, generând abil suspans și curiozitate. La finalul experienței, fiecare jucător primește un card care îi permite să pășească în decodarea suplimentară a universului lui Lili.
tAxI (10 min, regizat de Stephen Henderson, Yamil Rodriguez, Michael Arcos) este o instalație AI multi-senzorială care te invită să devii pasager într-un taxi și să ai o conversație cu un șofer pre-programat via machine learning. Mi s-a părut fascinantă îmbinarea dintre aspectul retro al mașinii și al imaginilor în mișcare și tehnologia futuristă din spate, care procesează conversația pasagerilor fără glitch-uri. Deși premisa este simplă, rezultatul este convingător și este menit să genereze o stare de vulnerabilitate si de visare.
Beyond the Vivid Unknown (30 min loop, John Fitzgerald, Godfrey Reggio) este o instalație AI care are la bază reinterpretarea filmului iconic Koyaanisqatsi din 1982. În funcție de prezența exploratorilor, lucrarea generativă se recompune, își modifică gradual ritmul și conținutul. Imaginile evoluează de la peisaje idilice la configurații hiper-capitaliste, dominate de fabrici sau mașini în exces. Prezența umană tinde uneori să modifice peisajele și să le transforme în spații urbane excesive. La prima vedere, instalația are un aspect abstract, însă pe măsură ce o explorăm în tandem cu echipa de creație, îi descoperim dimensiuni suplimentare. Intenția autorilor a fost ca ritmul de explorare să modifice ritmul montajului lucrării.
Windmills: A Rapa (28 min, Brais Revaldería) este o proiecție imersivă rezultată în urma unui proces de documentare audio-vizuală a unui ritual din satul Sabucedo, Spania, unde caii sălbatici și oamenii ajung să aibă o legătură aparte. Proiectul face parte dintr-un serial mai amplu, care va cuprinde în timp și film clasic și expoziții adiacente. Ritmul lent al ritualului rural ne invită să pășim pe un tărâm aproape suprarealist. Asistăm la cadre epice wide îmbinate cu detalii poetice. Mapping-ul se extinde pe covoarele din încăpere.
Exploding Girl (18 min, Caroline Poggi, Jonathan Vinel) este un proiect de debut în VR care tinde să redea emoțiile protagonistei Candice sub forma unor explozii viscerale. Experiența are un feeling brechtian, fragmentând adesea arcul narativ.
Ceci Est Mon Coeur (45 min, Nicolas Blies, Stéphane Hueber-Blies) deși este în afara competiției și face parte din focus-ul din Luxemburg, se numără printre preferatele mele ca setting poetic. Instalația îmbină video mapping și broderii luminoase, redând povestea unui copil care se străduiește să își accepte corpul într-o manieră armonioasă. Înainte de a păși în experiență, exploratorii sunt îmbrăcați în mantii grele care vor căpăta gradual lumină, ca un puls colectiv.
Battlefield (22 min, regizat de François Vautier), de asemenea inclus în focus-ul luxemburghez, este un tur de forță vizual, filmat 360 și îmbogățit cu efecte vizuale, menit să redea oroarea bătăliei din 1916 de la Verdun prin ochii soldatului Julien. Proiectul a avut o dezvoltare de peste 7 ani și îmbină cu măiestrie cadre realiste și cadre poetice.
Oto's planet (28 min, Gwenael François) a fost un favorit festivalier și a revenit în Cannes Immersive. Animația redă un discurs carismatic cu privire la colonizarea unei planete noi.
*Nu am reusit să vizionez Lacuna și The Dollhouse, ambele în competiție, ambele realizate de echipe de primă clasă, însă am avut bucuria să le cunosc echipele de creație.*
După părerea mea, Cannes Immersive este o competiție importantă, insuficient documentată, al cărei impact este în creștere, propunându-și să devină și să rămână un trendsetter audio-vizual.
Din cele văzute aici, nu doar proiectele în sine, ci și procesele de onboarding și off-boarding sunt importante. Procesul artistic devine din ce în ce mai mult un act de co-creație condus de artiști, tehnologii și exploratori. Iar tehnologiile bazate pe machine learning și AI cresc în intensitate și performanță, facilitând noi structuri narative interactive.
Așadar, asistăm la o revoluție tehno-creativă pe care avem șansa să o modelăm pe termen scurt, mediu, lung.