Povestea e incredibil de simplă: o trupă rock locală e întreruptă din repetiţii de un bec ars. În timp ce schimbă becul, liderul grupului afirmă, mai mult într-o doară, că în momentul în care îţi introduci un bec în gură, nu mai poţi să îl scoţi de acolo. Replică care îl incită pe un membru al formaţiei să facă un pariu de 100 dolari, ce declanşează o adevărată reacţie în lanţ. Şi într-o lume în care concetăţenii nu discută altceva decât despre cursul dolarului, e normal ca o miză aşa de mare să ia minţile până şi celui mai raţional dintre noi. În final pariurile se înmulţesc, trecând de la un cetăţean la altul, până când, în viziunea comică a lui Igor Cobileanski, visul îmbogăţirii peste noapte ia cu asalt întreaga populaţie a oraşului.
Filmul este o satiră socială servită cu mare fineţe şi mult bun gust de un scenarist care a găsit un mod ingenios de a picta o frescă a societăţii din Moldova (sau România) zilelor noastre. În loc de a aluneca pe panta tezistă sau de a cădea în groapa sofisticărilor filosofice din care filmul românesc nu a reuşit să iasă decât de foarte curând, Igor Cobileanski preferă să îşi spună povestea folosindu-se de un umor neaşteptat de original şi de o situaţie din care puţini scenarişti s-ar fi gândit să facă un film. În doar câteva scene regizorul reuşeşte să captiveze atenţia şi simpatia unui public sătul până peste poate de drame sau comedii româneşti care nu au făcut altceva decât să descrie mizeria din jur şi disperarea din sufletul nostru. Şi iată că deşi mizerie şi disperare continuă să existe, Igor Cobileanski ne demonstrează că e posibil să le priveşti şi cu alţi ochi. Sunt ochii unui regizor tânăr, plin de talent şi energie, care nu se mai lasă prins în pasa plângerii de sine cu care cei din garda veche se priveau unii pe alţii şi lumea din jurul lor. Prin filmul său regizorul moldovean ne spune că e posibil să vezi până şi neajunsurile cu o doză de umor.
Mai învăţăm ceva din filmul lui Igor. Şi anume că acel haz de necaz, care l-a salvat pe român din situaţii disperate poate fi utilizat cu mai profitabil spor decât pentru a spune bancuri: şi anume, pentru a face filme. Iar Igor Cobileanski surprinde tocmai prin această originală metodă de abordare a incitantului său subiect.
Am avut ocazia să stau de vorbă cu tânărul regizor moldovean şi l-am întrebat cât de greu a fost să facă un film pe care noi spectatorii l-am acceptat atât de uşor. Am aflat că proiectul a avut de aşteptat trei ani până când a găsit un producător. Într-un final nu alţii decât Thomas Ciulei şi Lucian Pintilie au fost cei care au intuit potenţialul valoric al acestui scurt metraj şi au ridicat banii necesari finanţării din fonduri de la Studioul cinematografic al ministerului Culturii din Romania. Deşi a costat mult, filmul a meritat până şi ultimul ban, în primul rând pentru că a adus această mică operă cinematografică de mare valoare pe ecranele festivalului de la TIFF.
Igor Cobileanski a absolvit Academia de Teatru şi Film de la Bucureşti în 1995. Cel mai important aspect al învăţământului practicat acolo i s-a părut a fi insistenţa academiei de a lucra pe peliculă. În general însă educaţia per ansamblu nu a fost în totalitate pe măsura aşteptărilor lui. Chiar dacă a învăţat mult la ATF, Igor Cobileanski a acumulat cea mai mare parte a experienţei sale realizând propriile sale filme, lucru pe care a început să îl facă imediat după absolvire. Documentarele sale au fost proiectate la multe festivaluri din Europa de Est şi Vest şi valoarea sa între tinerii regizori moldoveni a crescut de la an la an.
Cel mai important dintre documentarele realizate din 95 până în prezent a fost cel despre o trupă de artişti muzicanţi care întâmpinau grupurile de turişti străini la Ungheni pe vremea URSS-ului din ordin venit direct de la Moscova. În 26 aprilie 1986, când a avut loc tragica explozie de la Cernobîl, Comsomolul a hotărât trimiterea mai mult sau mai puţin forţată a muzicanţilor pe post de suport moral pentru muncitorii de la reactorul nuclear care au continuat să lucreze în zonă luni întregi după accident. Nu mai e nevoie de menţionat că, într-un act de dezinformare crasă, Comsomolul nu a dezvăluit niciodată trupei faptul că explozia ar fi putut avea repercusiuni asupra acestora.
Moldova de azi, din spusele regizorului, este un loc în care camerele de filmat de-abia acum încep să ruleze din nou după o pauză de aproximativ 10 ani, timp în care "vechii" nu au mai reuşit să pună mâna pe ele din cauza lipsei de fonduri. Dar acest timp a fost necesar pentru ca tinerii regizori să strângă rândurile şi să adune resursele necesare pentru a începe să lucreze. Spre deosebire de România, unde conflictul între generaţii împiedica până nu demult afirmarea unui tânăr regizor care nu se "alinia" stilului celor din vechea gardă, în Moldova talentul personal este singurul care decide cine va ajunge în final să vândă un scenariu sau să realizeze un documentar, ne spune Igor Cobileanski. Deşi situaţia financiară este mai precară decât în România, această libertate stilistică a moldovenilor este până la urmă de invidiat.
Dintre cei aproximativ 10 regizori tineri care încep să se afirme pe piaţa filmului moldovean, Igor Cobileanski este poate cel mai cunoscut şi activ în momentul de faţă. Deşi Când se stinge lumina a fost de-abia terminat când a ajuns la TIFF, tânărul regizor are deja un al doilea film în stadiu înaintat de post-producţie: Saşa, Grişa şi Ion. Acesta este un alt film-radiografie pentru societatea moldovenească, o altă mică poveste simpatică, spusă cu umor, care va captiva cu siguranţă audienţa prin candoarea aproape comică a celor trei personaje principale, trei depanatori trimişi în inima iernii de la dispecerat în plin pustiu să înlocuiască un cablu defect. Modul direct şi economia de mijloace folosite de regizor în toate filmele sale, cât şi stilul natural de a povesti fac ca filmele lui Igor Cobilenaski sa fie urmărite de orice spectator cu plăcere şi interes.
Când se stinge lumina de-abia a început să facă "rondul" festivalurilor, iar Saşa, Grişa şi Ion va intra pe această orbită în lunile care urmează. Ne aşteptăm ca aceste filme să fie remarcate la cât mai multe festivaluri viitoare şi sperăm să fie adevărate cărţi de vizită pentru talentul unui regizor în deplină afirmare. Prin ceea ce are de spus şi prin cum ştie să o spună, regizorul prezent la TIFF în acest an nu trebuie ignorat.
PS: Nu uita că poţi să vezi aici acest scurt-metraj.