Filmul britanicului Ben Hopkins este co-realizat, după cum nu se sfieşte să ne amintească, într-o ultimă poantă, pe genericul final, împreună cu artistul Ekber Kultu şi e o bijuterie incredibilă deghizată în documentar. Care îşi declară, din off, intenţiile încă de la început: să fie o poveste nu despre ci cu kirghizii din Pamir - o populaţie minusculă, trăind primitiv, dar pare-se fericită şi împăcată, într-una dintre cele mai reci şi neprimitoare zone din lume. Îmbinînd fericit reconstituiri şăgalnice, ale unor momente-cheie, prelucrate astfel încît să pară filmate pe peliculă veche, îmbătrînită şi deteriorată de trecerea timpului şi pastişind stilistic clişeele filmului mut, coordonate artistic (costume, decoruri ş.a.) de amintitul Ekber (sculptor în timpul liber) cu discuţii cu puţinii supravieţuitori acum stabiliţi în sătucul Ulupamir din estul Turciei, după o călătorie de cîteva decenii care i-a purtat din Pamir, prin China, Afghanistan, Pakistan, trecînd prin numeroase confruntări - cu ruşii, guvernul comunist chinez ş.a. Liantul fiind liderul micii comunităţi, Rahman Qul, care i-a înfruntat pe ruşi (una dintre primele scenete, demenţiale, ţi-l arată "salvat de iaurt") şi i-a condus în lunga peregrinare spre un nou cămin. Totul punctat de conversaţia amicală a regizorului cu unul dintre bătrînii aşezării despre cele 37 utilizări ale oii moarte ce dau titlul (fabulos!) al acestei trăsnăi care e pe cît de bine documentată, pe-atît de relaxat/amuzată, deopotrivă emoţionantă, aiuritoare şi hilară.
Nu poţi să nu rîzi cu lacrimi cînd vezi încîntarea absolut copilărească a acestor oameni în faţa camerei, căreia i se dezvăluie fără rezerve, cu o naturaleţe dezarmantă. Ei povestesc, îşi amintesc, zîmbesc (arătîndu-şi dinţii lipsă, căci în Pamirul natal nu existau medici sau doctorii), se adună, îţi explică mîncărurile specifice, chiar cîntă, pur şi simplu fericiţi că cineva s-a arătat interesat de ei. Iar pentru una dintre cele mai ample scene "re-făcute", îşi pun costumele tradiţionale - în timp ce Hopkins îţi spune că doar femeile şi le-au păstrat, pentru bărbaţii satului echipa fiind nevoită să comande un set întreg...
Aşa cum nu poţi să nu rămîi uimit atunci cînd unul dintre personaje spune calm că în 20 de ani societatea lor a trecut de la feudalism la democraţie. La fel cum e greu să nu te trezeşti tuşat spre finalul în care se vorbeşte despre "viitor", prezentîndu-ţi tinerii, dintre care mulţi n-au prins nici o zi pe pămîntul natal, mult mai atraşi de zarva şi promisiunile Istanbulului şi tot mai dezinteresaţi de obiceiurile şi istoriile poporului lor. Nimic nou în asta, dar după ce ai văzut cît de veseli şi pasiona(n)ţi sînt moşuleţii ăştia cu tichiuţele, bărbile şi poveştile lor incredibile, parcă îţi pare rău că încă un univers stă să se ducă. Dar nu complet, fapt pentru care trebuie să-i mulţumiţi englezului care i-a căutat şi s-a priceput aşa de bine să-i facă să te lase să (le) vezi lumea (prezentă şi trecută) prin ochii lor. Şi să îţi explice la cîte chestii e bună o simplă oaie...
PS: Mulţumiţi-i şi lui Ekber, să nu îl uităm!