Sec de TIFF

De ce sec? Pentru că niciodată nu-i timp & spaţiu suficient - ţineţi minte ultimul act din GoodFellas? E o chestie care mă urmăreşte în ultima vreme... Va să zică - ăl mai tare festival din România, ediţia 5, puţină ploaie, mult soare, ceva alcool, niscai gyros, o groază de filme plus două ore cu, despre şi pentru Udo Kier, up, close & personal. V-aţi prins însă că în cele ce urmează vorbim despre filme, drept care se impune o precizare: titlurile vor fi înşirate & comentate & notate (de la 0 la 6, cum ştiţi) cronologic, în ordinea vizionării; din motive obiective, filmele bifate pe alte meleaguri sau / şi cu alte ocazii (Pusher, Sympathy for Lady Vengeance, Capote, A fost sau n-a fost?, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, Marilena de la P7, 800 de gloanţe, Comunitatea, Crimen ferpecto, The Kingdom, The Girl in the Cafe, My Summer of Love, Cîntecul lui Femerlin, Me and You and Everyone We Know, ABBA the Movie, One Shot Wonder, Sherlock Jr., Cel mai iubit dintre pămînteni, Legături bolnăvicioase şi The Night of the Bad Taste) vor fi lăsate deoparte. Donc... viaţa şi opţiunile lui Andrei Creţulescu, gentleman.


 Viva Zapatero. Un soi de Fahrenheit 9/11 italienesc, unde Bush e jucat de Berlusconi iar Moore este Sabina Guzzanti. Două diferenţe majore - VZ e mai puţin pamflet şi mai mult manifest pentru libertatea de exprimare a artistului, fie el clown (sic!) sau satirist şi, cel mai important, VZ îşi cam atinge scopul, fără a cădea în patetic. 5/6.

 Aislados. Unii au spus că seamănă cu Clerks., alţii că seamănă cu Seinfeld. Eu m-am văzut pe mine, vorbind cu Alin sau Relu (sau ambii amîndoi) la Blues sau aiurea - şi de fapt asta e marea calitate a filmului spaniolului David Marques, logoreic, aberant şi hilar: îţi aminteşte cine eşti, ca să ştii unde să (nu) pleci. Mortal destinul francezilor. 5/6

 The Living and the Dead. Un horror personal, zice regizorul Simon Rumley - unul insuportabil, zic eu. O casă lugubră, o mamă bolnavă, un copil defect, un tată în prag de colaps, o regie repetitivă, un montaj agresiv... Britanicul avea undeva un film ţeapăn - dacă-l chema Kubrick, poate-l vedeam şi noi. 2/6

 Taxidermia. Pe nedrept marketat (doar) ca "filmul-şoc" al ediţiei - Gyorgy Palfi reuşeşte una din cele mai percutante, pertinente şi perverse definiţii ale condiţiei umane, un epic scabros / jubilator în trei acte, care te ridică de pe jos doar pentru a te dărîma din nou. Închipuiţi-vă că John Waters a pornit să (re)facă Underground, produs de Gilliam, la un moment dat a capotat şi producătorul l-a adus pe Cronenberg să termine filmul... După Kontroll am zis că dacă ungurii mai fac aşa filme am de gînd să emigrez - ne vedem la ambasadă. 6/6

 Ronda Nocturna. O noapte pe pămînt... argentinian, unde cei vii sînt aproape morţi iar despre morţi... numai de bine. Naiv, indulgent, inutil. 2/6

 A Cock and Bull Story. Probabil singurul mod în care Tristram Shandy, mama şi tata postmodernismului, putea ajunge la cinema. Michael Winterbottom îl filmează pe Steve Coogan (în cvadruplu rol & în toate poziţiile) cu aplicaţie şi inteligenţă - un singur reproş: prea mult Alan Partridge. Frankly, mr. Shandy... 5/6

 13 (Tzameti). Surpriză franco-georgiană, care aminteşte pe undeva de spaniolul Intacto. Un story despre dezumanizare şi hazard, într-un alb-negru elegant / derizoriu; păcat că regizorul Gela Babluani se ambiţionează să închidă cercul - un final ambiguu era mult mai nimerit. Ah, să nu uit: "Des que le bulb s'allume... ON TIRE!!!" 4/6

 Hard Candy. O scufiţă roşie terorizează un lup pedofil - aparenţele înşeală, fecioara şi moartea se confundă, iar regizorul David Slade se întinde mai mult decît îi e plapuma. Sînt curios cum veţi recepta sceneta cu Castratio in Integrum; by the way, juna Ellen Page e o revelaţie. 4/6

 Tideland. Gilliam rupe pisica de tot - cine credea că Fear & Loathing in LV e the ultimate trip să se aşeze confortabil... sau s-o ia la goană. O fetiţă schizoidă, un Lebowski împăiat, o vrăjitoare chioară... o deraiere în toată regula, năucitoare vizual (deh!) dar pe alocuri de-a dreptul unwatchable. Who the fuck is Alice, ca să zic aşa. 2/6

 Paris je t'aime. Adică Paris vu par... redivivus, film în scheciuri semnat de nume mari şi foarte mari. Rateuri multe, c-aşa-i în tenis; reuşitele ar fi bucata fraţilor Coen (cu Buscemi terorizat în metro), scurtul lui Sylvain Chomet (curat parizian), one shot take-ul lui Alfonso Cuaron, emoţionantul Place des fetes (semnat Oliver Schmitz) şi, culmea, episodul lui Depardieu, omagiu lui Cassavetes, complet cu Gena Rowlands şi Ben Gazzara. 3/6

 Crossing the Bridge. Alexander Hacke, bassist la Einsturzende Neubauten, explorează confluenţa dintre genuri muzicale (de la punk la tradiţional, trecînd prin hip-hop) cîndva incompatibile, vegheat de camera lui Fatih Akin, reîntors la Istanbul după devastatorul (emoţional) Gegen die Wand. Deloc întîmplător, călătoria prin sunetele oraşului mustind de viaţă, regret, durere şi pasiune, călătorie pigmentată de apariţiile vedetelor locale Duman, Baba Zula sau Erkin Koray, se sfîrşeşte (?) într-un lament sublim, courtesy of Selim Sesler şi Sezen Aksu, care te bîntuie mult după genericul de final, cumva ironic. 5/6

 Takeshis'. Sau Deconstructing Kitano, dacă vreţi, un soi de testament avant la lettre, personal şi absolut inclasabil, al unuia din cei mai aparte cineaşti contemporani. Veţi spune că s-a mai făcut (Otto e mezzo, etc.) şi se va mai face - sigur că da, dar Takeshi Kitano e unul din puţinii care aveau dreptul să-şi disece cariera, persona, destinul pe marele ecran. Fost clown la televiziunea japoneză, reinventat în badmotherfucker aproape imobil după un crîncen accident de motocicletă, devenit regizor din întîmplare şi star din contemplare, cineastul nipon (care joacă în propriile-i filme - şi nu numai - sub numele Beat Takeshi) îşi reinterpretează propriile-i "sonatine" cu un umor nemilos şi cu alura blazată care l-a făcut faimos, spre deliciul celor care îi cunosc opera şi disperarea celor care n-au habar cît fac doi şi cu doi - niciodată patru, în cazul de faţă. Isteria declanşată de actorul cu păr de Zatoichi, care dă probe pentru un contre-emploi (bucătar nevropat) în zadar, pentru a redeveni în final Violent Cop-ul clasic, e greu de descris în cuvinte... Un vis, suprarealist şi oarecum trist. 7/6 (sic!)