Prima jumătate, dacă ar fi decupată separat, ar fi cel mai frumos film despre muzică al anului 2025. Povestea acestui segment e despre doi bărbați care devin iubiți pe când studiază la un conservator american, în al doilea deceniu al secolului XX. Când se cunosc prima dată, unul dintre ei îl aude pe celălalt cântând la pian. În acel moment, camera plonjează încet, înainte, spre cel ce ascultă. Nu am văzut de mult un cadru în care o mișcare de apropiere a camerei să fie mai potrivită, pentru a sugera subtil, în acest caz, o doză de interes instantaneu. Cei doi pleacă într-o excursie pentru a înregistra pe cilindri de ceară cântece populare americane. Mai ales aici le iese regizorului și scenaristului Ben Shattuck (care și-a adaptat una dintre propriile proze scurte) un amestec de replici puține, dar percutante, și o punere în scenă superbă a cântecelor pe care le înregistrează cele două personaje. Majoritatea sunt cântate vocal, fără emfază, de cele mai multe ori fără acompaniament. Aceste inserturi de folk american, prin contrast, evidențiază cât de tăcute sunt scenele care le înconjoară. Foarte rar, coloana sonoră compusă de Oliver Coates preia aceste momente muzicale pentru a le prelungi și a le deforma în comentarii lirice ale emoțiilor din scena respectivă - deși, într-unul dintre puseurile emoționale dinspre început, muzica lui Coates adaugă un strat de stranietate care nu se simte nelalocul lui.
Fiind un film cu puține replici, prima lui parte e susținută de jocul discret, restrâns uneori la simple gesturi, ale celor doi actori principali. Paul Mescal e bun în rolul lui Lionel, pivotul poveștii, și congruent cu stilul de interpretare tacticoasă din alte filme în care joacă un protagonist evaziv, cum ar fi Aftersun. Mai impresionant e însă Josh O'Connor, căruia povestirea lui Shattuck îi atribuie niște emoții sumbre, greu de exprimat, dobândite în perioada în care a fost trimis să lupte în Europa, în timpul Primului Război Mondial. Deși The History of Sound nu are multe personaje secundare, figurația pierzându-se de obicei la marginile cadrelor, Mescal și mai ales O'Connor par să-și cântărească fiecare gest, ca și cum personajele lor s-ar afla tot timpul, conștient, sub ochii intruzivi ai lumii convenționale în care să întâmplă să trăiască. Emoțiile sunt ținute sub control în public, doar câte un zâmbet sau câte un cuvânt par să aibă incluse în ele câte o ușoară notă subînțeleasă. Sub așa refulare publică, un cadru gândit de Hermanus în care mâinile celor doi urcă, parcă într-o urmărire departe de ochii lumii, de-a lungul unei balustrade, la o distanță prudentă una de alta, au un impact vizual considerabil.
Prin comparație, partea a doua funcționează ca un lung epilog care se deplasează centripet în jurul momentului în care cele două personaje se despart la finalul excursiei. Ceea ce probabil funcționează în proză - un mister legat de tăcerea subită a personajului David (interpretat de O'Connor) după despărțire - trenează în film. Noi scene îl găsesc pe Lionel în Italia, apoi în Marea Britanie, la câțiva ani distanță față de punctul de pornire a filmului, într-o relație cu o femeie britanică, Belle (interpretată de Hadley Robinson), care încarnează ceva din stilul modern, emancipat al anilor interbelici. Episoadele cu cei doi se simt, din păcate, parazite în intriga principală, iar Hermanus îi permite lui Lionel să trăiască emoțional mai ales rememorând momente din excursia cu David, inserate în film ca flashback-uri. În mod ironic, trimiterile la look-ul primei părți doar subliniază diferența de ton și calitate dintre segmente. Dincolo de senzația că a început un alt film, fărâmițat și fără lentoarea controlată a primei jumătăți, după ce Hermanus demonstrează în prima jumătate că poate spune o poveste din puține tușe, partea a doua pare o demonstrație involuntară a opusului. Dacă emoția neconvențională de la început îi iese regizorului, cea de la final, convențională, îi iese aproape dezastruos. Muzica lui Coates e folosită apăsat, liric, banal. În ultimele minute ale filmului, care par un epilog după epilog, țâșnește pe coloana sonoră, doar pentru a arăta că ne aflăm în poveste în anii '80, Atmosphere de la Joy Division, unic exponat nemotivat printre compozițiile minimaliste ale lui Coates. E un spectacol ușor melancolic, acela de a vedea zvâcnirile chinuite de final ale filmului, care includ și niște replici didactice despre ce înseamnă muzica folk tradițională. Și așa, trebuie spus, prima jumătate, în care pare că se află la lucru unul dintre cei mai promițători regizori din acest moment, compensează pentru dezamăgirea finală.