Două surori, aproximativ - Affeksjonsverdi / Sentimental Value la Cannes, 2025

Joachim Trier e în acest moment unul dintre marii artiști eclectici ai cinemaului european. Mă gândesc că unii ar contesta formula, respectiv valoarea lui Trier, din același motiv pentru care regizorul danez (și norvegian la origine) și-a stabilit reputația de mijloc, undeva între cinema de artă și ceva cu look mai comercial: e imposibil de anticipat cum o să arate un film de-al lui de la o secvență la alta. Trier folosește tot ce poate folosi din punct de vedere stilistic, într-o ordine pe care nici el nu cred că o întrevede la începutul unui nou proiect. Cadre lungi sau montaj rapid, slow motion, insert-uri alb-negru într-un film color, nimic nu e interzis în estetica impertinentă a lui Trier - inclusiv găselnițe cum e cea a opririi timpului în lumea ficțională din precedentul Verdens verste menneske / The Worst Person in the World, de o dulcegărie pe care cinemaul de artă recent pare c-a uitat-o. Un exemplu perfect e și începutul celui mai recent film al lui, Affeksjonsverdi / Sentimental Value, narat din perspectiva casei vechi de generații în care cresc două surori, cu comentariu din off - la fel ar fi arătat începutul de la The Magnificent Ambersons de Orson Welles dacă ar fi fost regizat de un alt regizor eclectic precum Jean-Pierre Jeunet sau Michel Gondry. Sau, poate, un Wes Anderson mai sentimental.

Într-o altă secvență a filmului, cele două surori (interpretate cu umori diferite de Renate Reinsve și Inga Ibsdotter Lilleaas) și tatăl lor (interpretat de Stellan Skarsgård) apar într-un insert alb-negru, cu figurile fiecăruia transformându-se, ca într-un trucaj, pentru a căpăta, pe rând, asemănarea celorlalți. Ar putea fi trailer-ul scurt și simbolic al filmului. În Affeksjonsverdi / Sentimental Value, secvența apare pe neașteptate, apoi filmul își continuă imperturbabil zig-zag-ul stilistic care îi e tipic lui Trier.

Dacă nu se poate găsi garantat logică în neseriozitatea stilistică a lui Trier, se găsește în schimb multă seriozitate în conținut. De la începuturile carierei lui, lăsând deoparte ocolul de gen din Thelma și remake-ul parțial care e Oslo, 31. august, Trier, cu ajutor semnificativ de la Eskil Vogt, cu care își scrie de obicei scenariile, a schițat câteva versiuni similare de artist neînțeles și încăpățânat. În debutul Reprise, ca și în Verdens verste menneske / The Worst Person in the World, acest artist e interpretat de colaboratorul frecvent al lui Trier, Anders Danielsen Lie. În Affeksjonsverdi / Sentimental Value, onoarea îi revine lui Stellan Skarsgård, care joacă un tip de artist onorabil în căpoșenia lui (ca și toți ceilalți inventați de Trier și Vogt), doar că de data aceasta el se întâmplă să fie un regizor de cinema care n-a mai făcut vreun film de un deceniu jumătate. Skarsgård e perfect pentru rol. Din momentul în care iese din mașină îmbrăcat tot în negru, cu pașii siguri, înainte să spună un cuvânt are deja un avans de prestanță. Ce mi s-a părut întotdeauna fantastic în egala siguranță de sine a lui Trier e că artiștii din filmele lui nu lucrează, la drept vorbind, la lucruri foarte impresionante. Skarsgård în rolul regizorului Gustav Borg e un pic morocănos la gândul că e depășit de timpuri, un pic gagicar, parțial farsor (gluma pentru cinefili cu filmele pe care i le face cadou nepotului care de-abia merge la școală - Irréversible de Noé și La pianiste / The Piano Teacher de Haneke - a aterizat perfect aseară la proiecția pentru presă), dar citatele din scenariul propriu pe care-l tot poartă după el sunt destul de subțiri, un soi de Bergman generic. Lejeritatea cu care Trier și Vogt inventează artiști fără multă substanță nu i-a împiedicat însă, de la Reprise până la acest Affeksjonsverdi / Sentimental Value, să le dea o complexitate demnă care-i face umani și interesanți. Până la urmă, chiar dacă unele din filmele lui Trier par întotdeauna să flirteze cu ideea de artă cu A mare, vulgarizând-o în același timp, sunt destule scene jucate imperturbabil de Skarsgård care trec de acest nivel de autoflatare, de obicei pentru că sunt îmbibate de umor. Cea mai bună de acest fel din Affeksjonsverdi / Sentimental Value e cea în care Gustav Borg, flatat de atenția unei actrițe mai tinere din Statele Unite (interpretată de Elle Fanning), bățos în cavalerismul lui ușor desuet, îi oprește un soi de caleașcă dimineața pe plajă pentru a o duce la hotel. Culorile obiectelor alese pentru această scenă și toată mizanscena - în acest punct al filmului, Trier filmează arthouse contemporan, cu cadre largi - o fac să fie una dintre cele mai memorabile din punct de vedere vizual din ce a făcut danezul până acum.


Filmul e însă serios nu numai în ceea ce-l privește pe fictivul regizor Borg. Trier a făcut cu Affeksjonsverdi / Sentimental Value unul dintre cele mai discutabile tipuri de filme care se pot face - filmul despre cum se face un film, dublat de un altul, despre un personaj, fiica regizorului (interpretată de Renate Reinsve), care se întâmplă să fie actriță de teatru. Artă la două capete, deci. Fiica se numește Nora, iar acest detaliu e doar unul dintr-o serie de trimiteri culte. Mai lipsea o trimitere la Cehov, pe care totuși am impresia că mi-o amintesc de la începutul filmului. În teorie, n-ar trebui să funcționeze, așa cum o demonstrează debutul în regie al co-scenaristului Vogt, Blind, apărut în 2014, sabotat de trimiteri autoreferențiale. Cumva, totuși, aici funcționează. Când Vogt și Trier lucrează însă împreună, probabil se mai temperează reciproc. Cu toate trimiterile la traseul artistic al Norei (cea mai antrenantă și amuzantă e cea cu care se deschide filmul după generic), accentul cade pe ceva mult mai personal, un soi de melancolie maladivă de care personajele celor doi nu reușesc nicicum să scape. Ajută cu siguranță descoperirea în filmul precedent a talentului Renatei Reinsve, o actriță care pare să aibă un număr impresionant de mimici diferite ale feței atunci când joacă în scene de dialog. Probabil datorită ei și celorlalți actori, cu toții buni și foarte buni în ceea ce li se dă să interpreteze, dincolo de momentele în care filmul insistă să facă cu ochiul spre cinema, teatru și artă în general, majoritatea situațiilor par dezarmante în vulnerabilitatea lor. Paradoxal, deși când vine vorba de a face ordine în desfășurarea filmului, Trier se comportă ca un DJ, lipind, amplificând, schimbând ritmul, ceva dureros și plin de forță răzbate din replicile pe care și le însușesc actorii cu care lucrează aici. Cred că Trier e printre puținii regizori contemporani care face filme pretențioase pe foaie și le salvează apoi, împreună cu cei cu care colaborează, pe platou.