Portret compact de grup - Romería la Cannes, 2025

Carla Simón și-a stabilit reputația de cineastă la Festivalul de Film de la Berlin, unde a câștigat în 2017 două premii importante pentru debutul ei Estiu 1993 / Summer 1993 și în 2023 Ursul de Aur pentru Alcarràs. Romería e al treilea film al ei și, în bună parte, o continuare într-un registru diferit a unei incursiuni fictiv-autobiografice. Dacă Estiu 1993 / Summer 1993 era un film al copilăriei, Romería schițează capitolul următor, cel al adolescenței timpurii. Spun "schițează", pentru că ambele filme au la prima vedere o textură realistă, dar acest realism are în el ceva moale și estetizant, un soi de pact complice cu privitorul, căruia i se dă de înțeles că imaginile sunt filtrate prin prisma personajelor principale și a simțurilor lor încă netocite de maturitate. Mediul social al filmelor Carlei Simón e unul foarte specific - cel catalan -, dar importanța lor retrospectivă se întinde un pic mai departe de atât. Estiu 1993 / Summer 1993 nu e, de exemplu, doar un film al copilăriei, ci are și un look aproape tangibil și un mod de a te insera în evenimente, ca și cum ai înțelege cot la cot cu protagonistele doar parțial ceea ce se întâmplă - un tip de modernism adus la zi, deci, subtil și ambiguu -, care de atunci a început să își facă apariția pe ici-colo și în alte cinemauri naționale, în filme cu - ceea ce e de notat - regizoare în spatele camerei. Parțial responsabilă pentru acest trend internațional e, după mine, regizoarea chiliană Dominga Sotomayor Castillo, cu care Simón a coregizat de altfel un scurtmetraj în 2020 și al cărei film De jueves a domingo / Thursday Till Sunday (2012) e unul dintre etaloanele genului coming of age realist-modernist și impresionist în abordarea narativă, deși rădăcinile genului se înfiripă, cu siguranță, ceva mai adânc în cronologia cinemaului internațional.


Față de abordarea din Estiu 1993 / Summer 1993, cea din Romería e cu câteva grade mai distantă. Estiu 1993 / Summer 1993 avea un look anume, cel al realității văzute prin ochii unui copil și reconstituite din informații vizuale cărora trebuia să le stabilești relevanța pe măsură ce înaintezi în film. Acesta era pactul realist: lucrurile se întâmplă în film așa cum se întâmplă în realitate, unul după altul, și capătă sens doar retrospectiv. Romería pune de la început între faptele puse în scenă și privitor un filtru conceptual: imagini cu textură veche de documentar sunt intercalate cu alte imagini fără acea granulație, cele ale narațiunii dominante și exterioare. În cadrul acesteia din urmă, o adolescentă, Marina (interpretată reținut și expresiv de Llúcia Garcia) își vizitează rudele din partea tatălui, mort pe când ea era încă un copil. Ca un al doilea filtru extrem de eficace pus în fața unei narațiuni instantaneu coerente, panoplia pestriță de unchi, mătuși, bunici și verișori îi dau la tot pasul informații contradictorii: ba ar semăna leit cu tatăl ei, ba nu ar semăna, ba părinții ei ar fi locuit într-o parte a orașului, ba de fapt ar fi locuit într-alta. Acest joc de-a detectivul pe care Marina trebuie să și-l asume vrând-nevrând îi conferă filmului, cel puțin în prima lui jumătate, structura și stranietatea lui atent controlată. O aluzie la o potențială idilă cu un văr de-al ei, Nuno (interpretat de Mitch Martín), plutește ademenitor pe deasupra poveștii, dar acesta e încă un film realist de artă, deci momente în care cei doi se intersectează sunt tratate nesentimental, sec și abrupt de Simón. Doar o secvență de la o petrecere, superb plănuită de regizoare în haosul ei, împinge lucrurile spre niște atingeri mai convenționale.

Simón excelează la un tip de narațiune, fărâmițată totuși în stilul ei propriu, destul de întâlnită în cinemaul francez sau în cel spaniol: cel al portretului de grup, al familiei tipice cu mai multe ramificații genealogice în interiorul căreia ai libertatea de a schița variațiuni atipice. Există câteva astfel de variațiuni în Romería, aranjate - să nu uităm că acesta e, măcar în parte, un portret al artistei la tinerețe - după gradul de conformism. Oarecum ironic, însă, personajele cele mai neconformiste la prima vedere îi ies mai puțin memorabile regizoarei. Ba chiar dimpotrivă, cei doi bunici din partea tatălui, o bătrână doamnă mofturoasă și ipohondră și soțul ei, schițat din câteva tușe sarcastice, au destulă prezență instantanee pe ecran pentru a contrabalansa explorările naive ale protagonistei. Una dintre cele mai bune și memorabile scene din film e, din acest punct de vedere, cea în care nepoții stau la coadă pentru a primi câte o bancnotă din partea patriarhului familiei. În aceste secvențe, Romería e clasic, în stilul unei fresce sociale și morale. Când se aventurează, însă, în ultima lui treime, într-o reconstituire a vieții părinților protagonistei, lucrurile devin ceva mai complicate. Tonul filmului devine senzual, ușor macabru, puțin strident. Probabil, prin contrapondere, drama celor două personaje, spusă într-un soi de lung flashback, comunică prea puțin cu realitatea fragmentată elegant de până atunci. Tot în acest segment se întâmplă să se găsească imaginile cele mai îndrăznețe pe care le-a pus în scenă până în acest moment Simón în filmografia ei, doar că ele au o gravitate inadecvată în raport cu restul celor filmate până atunci. Mi-aș fi dorit să văd o altă rezolvare vizuală a acestei tragedii a finalului anilor '80 la care filmul face aluzie de la începutul lui. Un alt fel de portret de grup, la înălțimea celui schițat cu talent până atunci, care să comunice cu mai puțin efort între prezentul și trecutul din film.