Constanta Dardenne - Jeunes mères / Young Mothers la Cannes, 2025

De vreo două decenii, aproximativ o dată la trei ani, Festivalul de Film de la Cannes îi încurajează pe cei doi frați Dardenne să se repete cu grație. Jean-Pierre și Luc Dardenne au avut prima dată un film - La promesse - proiectat aici în 1996, iar câțiva ani mai târziu erau deja una dintre cele mai influente duble voci din cinemaul internațional. Lor li se datorează parțial (cel puțin la fel de vinovați fiind și danezii impertinenți ai grupării Dogma 95) voga camerei zgâlțâite, de fals film documentar, și a secvenței lungi, netăiate la montaj, în care câte un personaj e urmărit din spate, fără să se știe încotro o ia sau ce are de gând să facă. Aceasta este formula timpurie, care i-a făcut recognoscibili și imitabili pe cei doi. Imitațiile se pot vedea peste tot - inclusiv în filme din competiția 2025 -, chiar dacă formula nu mai e de mult doar a lor. De la un punct încolo, însă - fie acest punct filmul L'enfant din 2005, pentru care au câștigat un Palme d'Or -, cei doi Dardenne au început să facă filme în care impresia de ansamblu e că se imită pe sine. Unii ar putea numi asta consecvență, alții i-ar spune viziune auctorială, iar cei mai lipsiți de răbdare ar zice că e vorba de același film, refăcut de cei doi regizori belgieni iar și iar din perspective diferite.


De ce-i iubește pe cei doi Cannes-ul așa de mult, încât să-i includă inevitabil în competiția principală? Aș spune că motivele principale sunt în număr de trei. Întâi de toate, Jean-Pierre și Luc Dardenne fac de la jumătatea anilor '90 filme cu echipe mici, cu actori relativ necunoscuți (deși acest lucru s-a mai schimbat în ultimul deceniu), filme care contrastează cu bugetele și look-ul îngrijit cu bani considerabil mai mulți ai producțiilor mainstream. Apoi, în ciuda simplității de prim impact a ceea ce rezultă din aceste proiecte, cei doi Dardenne sunt o versiune în două ipostaze a unui tip de regizor cinefil și teoretizant care e foarte prizat la un festival precum cel de la Cannes. Cel mai recent film al lor, Jeunes mères / Young Mothers, tocmai recompensat aici cu un premiu pentru scenariu, arată ca un reportaj ficționalizat despre o instituție belgiană în care își petrec zilele mame tinere și sărace, dar în interviuri cu presa regizorii fac paralele între el și clasicul film al lui Kenji Mizoguchi Akasen chitai / Street of Shame (1956), într-un gest simultan de omagiere și de revelare a propriilor procese de funcționare, în care filmele de artă se hrănesc în general cu alte filme de artă. Jurnalele lor de filmare, ușor abstracte în frazare, par o continuare a faimoaselor notații ale lui Robert Bresson, mai ales datorită felului în care accentuează travaliul moral la care sunt supuși cei doi în timpul lungului drum de găsire a soluțiilor celor mai bune pentru fiecare proiect. Nu în ultimul rând, presa de profil franceză a avut mai dintotdeauna o admirație (sănătoasă, după mine) pentru filmul cu teme sociale și politice, pentru ideea mai generală că un film nu e doar o asamblare de imagini frumoase, ci și un statement despre momentul în care a fost creat. Filmele celor doi Dardenne, orice ai spune despre relativa lor uniformitate stilistică și de conținut, sunt astfel de statement-uri despre subiecte de prima pagină a ziarelor - de la imigrație și trafic de persoane la îndoctrinare religioasă și lipsă de solidaritate între membrii aceleiași comunități. Film după film, Jean-Pierre și Luc Dardenne au creat un lung și sinuos comentariu personal referitor la periferiile sărace ale fostelor regiuni industrializate ale Belgiei. Felul simplu în care cei doi își spun poveștile le face însă să fie despre ceva mai general, mai ușor de înțeles și mai neliniștitor, pentru că temele lor nu au nici pe departe doar o restrânsă rezonanță locală.

Ce adaugă în plus Jeunes mères / Young Mothers la acest prelungit comentariu referitor la condițiile de viață în comunități mici aflate sub presiunea capitalismului globalizant? La prima vedere, o anumită amploare. Simplitatea filmelor celor doi Dardenne presupunea mai demult o limitare la o singură anecdotă ficțională. În Jeunes mères / Young Mothers, în mod excepțional, sunt cinci, pentru că de această dată scenariul celor doi urmărește cinci personaje și itinerariile lor, care se intersectează la un centru în care personalul specializat asistă mamele tinere, care nu au vreun alt fel de sprijin, să se descurce în viața de zi cu zi. Spre deosebire de filmele lor de început, în care prima jumătate arunca privitorul într-o situație în care mizele erau neclare, aici evenimentele inițiale sunt lipsite de mister. Ce urmează, în tipică manieră Dardenne, sunt un număr de confruntări emoționale - cu tați absenți, cu părinți absenți, cu propria condiție precară. Stilul celor doi regizori e de obicei exterior, observațional: vedem ceea ce se întâmplă, nu știm ceea ce se gândește. Pentru acest ultim aspect, Jean-Pierre și Luc Dardenne refolosesc uneori strategii de melodramă într-un mod personal, ingenios. Una dintre tinerele mame, într-un moment de exasperare cu situația în care se află, începe să se roage, iar în rugăciunea ei sunt strecurate exact gândurile acelea față de care se păstra până atunci o discreție programatică. E remarcabil că, oricât ar fi lipită de cei doi eticheta filmului cu teză, sunt construite situații în film în care se vede mai degrabă o prudență față de mesajul brut. Un alt personaj ține o cuvântare în film, pentru a le mulțumi celorlalte mame din instituție pentru sprijin. Ar fi fost un prilej perfect pentru a sublinia ceva. Cei doi se concentrează însă pe foaia de pe care citește personajul, pe emoționanta ei fragilitate în momentul în care trebuie să spună lucruri greu de spus. Într-un mod surprinzător, acesta se întâmplă să fie și unul dintre filmele cele mai îmbibate de optimism (totuși, precaut) pe care le-au făcut cei doi. Mici momente de solidaritate, de căldură umană, punctează progresia mundană a personajelor. Și stilul se pliază pe această înduioșare relativ nouă a regizorilor față de subiectul lor. Așa cum subliniau cei doi în comentariile lor din interviuri, mișcările de cameră sunt mai lente, mai puțin abrupte decât în filmele precedente. Senzația de fond poate să rămână aceeași - am mai văzut acest film de frații Dardenne, dar nu exact despre acest subiect și nu cu aceste personaje -, dar niște variații de ton surprinzătoare există, inclusiv o rezolvare a uneia dintre povești în care se întrevede emoția cea mai rară din filmografia belgienilor: speranța. Poate o fi efectul vremurilor cinice din prezentul imediat. Astfel de vremuri pot să producă și filmele cele mai combative, dar și căutările cele mai minuțioase pentru un tip de umanitate care pare că se află în pericol de a se pierde.