După mai mult de o jumătate de secol de la Omul cel bun din Seciuan, stau în Atena în ruinele teatrului roman Irodio și-i urmăresc Turandot-ul, cu acest sentiment de uimire nealterat. Ba, dimpotrivă, dublat de data asta - de măreția «scamatoriei». Reacția e aceeași în fiecare seară la cei peste 5.000 de spectatori care urmăresc reprezentațiile. La starea de transă se adaugă poate și peisajul, încărcătura istorică a locului, vara ateniană și stelele sclipind pe cerul Greciei noastre eterne.
Ciudat este sentimentul că urmărim aici o poveste din istoria de mii de ani a altor locuri: mitul reginei orientale Turandot, tirana care nu cunoștea sentimentul erotic.
Îmi asum riscul de-a afirma că felul în care noi europenii credem că înțelegem Orientul nu m-a convins niciodată. Vorbesc desigur despre raportarea la transcendental. Ba, dimpotrivă, în ultima vreme constat că parcă Bach a transcens peste meridiane și paralele într-acolo, pe când Confucius și alți creatori de filozofie și mituri religioase sunt departe de înțelegerea noastră. Desigur piesa domnului Gozzi e minunată ca încărcătură scenică. La fel muzica lui Pucini de la începutul secolului 20. Turandot a făcut carieră în Europa de est și de vest, istoria teatrului ne poate ușor convinge de asta.
Deci alegerea repertorială e în afară de orice risc. La fel investiția uriașă pe care a impus-o reprezentația. Afișul, semnat de nume unul și unul. Și felul cum aceste nume și-au justificat pe deplin participarea. La toate nivelele unui spectacol de operă, cu interpreți celebri.
Uimirea spectatorului pornește de la inventivitatea cu care Andrei folosește un spațiu scenic cu care noi, atenienii, suntem familiarizați din multe alte montări. Niciodată însă folosit atât de laborios, atât de diversificat, de amplificat, de sofisticat și-n același timp atât de la îndemână, când inspirația nu lipsește. Corul plasat în public, scena mărită și deplasarea orchestrei, pasarelele pe laterale, pline de vegetație luxuriantă unde se mișcă armate, se luptă, se joacă pantomimă, se dansează, se cântă; vârful cel mai înalt al construcției, unde personalitatea imperial, mitologică, stăpânește scena și amfiteatrul, și lumea, făcând parcă concurență cerului plin de stele (și ca ele, la fel de nemuritoare). O conlucrare perfectă cu un scenograf deci, care s-a regăsit în acel misterios dar al regizorului de-a ne uimi, de-a ne obliga să-l urmăm în laborioasa lui scamatorie în folosirea scenei.
Apoi coregrafia (deci conlucrarea, desigur)! Un capitol în sine al reușitei spectacolului. Un dans permanent. Trupuri, săbii, năvăliri și retrageri, permanentă mișcare ritmată, nici o clipă în afara armoniei dintre muzică și corpul uman, care stăpânește scena la toate nivelele.
Costumele? Fiecare în parte poate constitui un exponat de muzeu. Știința și meseria, frumosul și opulentul, aurul și noblețea simplității unde e nevoie de ea. Și încărcătura impunătoare, covârșitoare, imperială, acolo unde iarăși ea e nevoie să se exprime pe sine. Lume orientală cu frumusețea în detaliul lucrat până la ultima limită, asemenea statuetelor sculptate în fildeș în zeci de planuri, de zeci de generații. Și... uimirea mea la caftanul simplu al personajului principal, îndărătnicul cuceritor de sentimente și de fete (deci fețe) îndărătnice, imperiale. Mintea mea sofisticată umblă oare pe căi ocolite la citirea costumului acela de staroste de gubernie (inspirație parcă Repin) al personajului masculin principal? Ca orice miracol și acest spectacol lasă loc liberei interpretări, și desigur lucrul este în favoarea și nu în defavoarea lui.
Apăsați de dramatica perisabilitate a actului scenic, cred că fiecare dintre noi își alege un reper de evaluare pentru a păstra memoria unui spectacol. Umblată de-o viață prin teatre, pentru mine faptul că după ani și ani ți se fixează în memorie o scenă pentru totdeauna, este cel mai mare semn de apreciere. Din această montare de măreață scamatorie știu că nu voi uita niciodată scena morții iubitoarei sclave Liu. În această scenă, din măreața scamatorie nu-ți mai iau numai ochii, urechile, dis(conformitatea) și (in)comoditatea orelor petrecute pe băncile de piatră ale amfiteatrului antic și surpriza constantă a efectelor teatrale. În această scenă, scamatoria alunecă în sentiment.
Așa mă așteptam parcă să-l reîntâlnesc pe Andrei Șerban pe o scenă, după mai bine de-o jumătate de secol de la primele lui spectacole. Îl recunosc la acest capitol, fără de care viața și munca lui și-ar fi pierdut sensul. Tenacitatea de a demonstra, de a ne demonstra, de a ne ține curioși de reușita marii scamatorii care este teatrul, de aici i se trage.
(Atena, Iunie 2025)
(foto: afiș - 1 / Andreas Simopoulos - 2-6 / Valeria Isaeva și Yiannis Antonoglou 7-17 / Giannis Antwnoglou 18-24)