... Țin minte că, în ianuarie, vorbind la telefon cu Andrei Șerban, m-a întrebat, printre altele: "Nu vii la premiera de la Atena, pe 1 iunie? Montez Turandot în amfiteatrul antic"... Era în ton ceva (poate nu era, dar așa am perceput-o) ce presupunea deja răspunsul negativ: adică e clar că nu vii pînă la Atena, cînd te lași greu dusă pînă la o premieră din București... Din spirit de contradicție, de aventură, de nu știu ce - de unde de obicei hamletizez și sucesc pe toate părțile - am răspuns pe loc, fără nicio secundă de gîndire: "Ba da, vin sigur!"...
După ce am închis, am început investigațiile: în primul rînd mi-am comandat două ghiduri ale Atenei! Pentru că, da, de neiertat, nu pusesem niciodată piciorul în Grecia! Și mie mi se pare absurd, dar așa s-a întîmplat: am făcut ocolul lumii, am fost în Papua Noua Guinee, sau în insula Guam, sau în insula Sf. Elena, din Atlantic (unde a fost exilat și unde a murit Napoleon, și unde un transport de alimente ajunge cu greu, o dată la cîteva luni!), ca să nu pomenesc decît cîteva excentricități - dar paradoxal nu am ajuns niciodată în Grecia, "leagănul civilizației", care e la doi pași!...
În fine, am studiat ghidurile și am căutat un hotel pe criteriul apropierii de amfiteatrul Herodes Atticus, unde avea să fie premiera; am sunat, am rezervat pentru trei zile, am rezervat și biletul de avion, după care am considerat Atena o problemă rezolvată.
Timpul a trecut, a venit festivalul de la Cannes, a trecut festivalul, m-am întors la București cu o supradoză de ficțiune în cap și cu mult somn restant, o stare de epuizare fizică în care nimeni n-ar mai fi avut chef de o nouă trămbăleală... Mi s-a spus: "De ce să forțezi și să mergi numai pentru trei zile?!" Am răspuns, patetic, în disperare de cauză: "Nu vreau să mor fără să văd Atena!"
Așa că îi mulțumesc lui Andrei Șerban, pentru că datorită lui am văzut Atena cea mereu amînată... Am descoperit un oraș extraordinar, cald, prietenos, cu un mister cu totul special, care și-a făcut loc imediat în inima mea, și se plasează acum pe locul doi în top-Europa, după Roma... Nu suntem pe Tripadvisor ca să povestesc ce hotel impecabil am nimerit, și cum, după miezul nopții, cînd s-a terminat spectacolul, cînd mii de oameni se înghesuiau la taxiuri, eu am plecat pe jos, la o aruncătură de băț!
Încă din martie, citisem pe LiterNet un articol foarte interesant al lui Andrei Șerban, aflat atunci la New York, pregătit să-și ia zborul spre Atena, preocupat de "un proiect foarte dificil: e vorba de ultima operă a lui Puccini, Turandot, pe care o voi monta la Greek National Opera, pentru a fi prezentată în cadrul festivalului Atena / Epidaurus 2025"... Era un martie turbulent la Columbia University, plin de protestele studenților, în mare parte pro-Palestina... Erau zilele în care - în contextul în care mișcările nefaste woke și cancel culture se născuseră tot în mediul academic - Trump a tăiat contribuția federală de 400 de milioane de dolari, reprezentînd cam un sfert din bugetul operațional anual al celebrei universități, "ca răspuns la inacțiunea conducerii universității față de hărțuirea persistentă a studenților evrei (...) E adevărat că a fost șocant cînd protestatarii scandau "Jos Israelul, moarte evreilor."... Cine ar fi crezut că după Auschwitz se vor mai auzi asemenea cuvinte!"... Și cînd? Într-un secol nou, de la care așteptam cu totul altceva decît ce se vede... Mai scrie Andrei Șerban: "Cum am trăit pe propria-mi piele efectele nefaste ale woke-ismului și corectitudinii politice, mă felicit pentru intuiția de a fi renunțat la profesorat și la direcția școlii de teatru, căreia mă dedicasem timp de aproape trei decenii, atunci cînd am simțit că spiritul malefic al cenzurii comuniste, de care fugisem din Romania, începea să se instaureze în universitățile americane"...
Proiectul care se arăta la orizont însemna, implicit, și o splendidă evadare: "Ce norocos sunt că am acest mare proiect în teatrul roman construit de Herodes Atticus sub Acropole (...) Problema e că am montat deja această operă cu mulți ani în urmă, la Covent Garden (...), producție încă în viață după 41 de ani!"
41 de ani înseamnă enorm, într-o lume în viteză accelerată, aproape o jumătate de secol, în care atîtea puncte de interes s-au schimbat... În vechea producție, britanică, obsesia lui Andrei Șerban - atunci, coincidență, în vîrstă de 41 de ani - s-a numit Vaghtangov, regizorul rus avangardist care, în anii '20, a creat un spectacol revoluționar după piesa lui Carlo Gozzi, din 1762, Turandot (de la care a pornit libretul operei, de fapt operelor, pentru că au fost vreo zece, dar a lui Puccini a cîștigat competiția cu timpul, deși compozitorul a murit înainte de a o termina, și altcineva i-a încheiat opera, care a avut premiera în 1926 la Scala din Milano!). Vaghtangov - rupîndu-se de teatrul realist și stilizînd tehnicile commediei dell'arte - a adus în scenă măști și dans, fantezie, poezie și vis... Ideologia Marii Revoluții din octombrie încă nu pusese piciorul în prag... "Realismul socialist" aștepta după colț.
În 2025, la Atena, Andrei Șerban a avut obligația - auto-impusă - de a veni cu o nouă viziune, adaptată unui nou Timp și unui nou Spațiu. Un spațiu încărcat de istorie - de istoria greco-romană, ruinele de pe Acropole -, destinat să îmbrățișeze o poveste orientală, un basm chinezesc! Un spațiu atipic, puțin ofertant pentru un spectacol de operă, și folosit pînă acum mai mult pentru felurite concerte: e vorba, practic, de un dreptunghi, cu o deschidere la public foarte mare și cu o adîncime foarte mică. Andrei Șerban a surmontat handicapul, exploatînd alte dimensiuni: a plasat corul în public, grupat pe o aripă a amfiteatrului, în primele rînduri, îmbrăcat "civil", ca un grup de spectatori contemporani, care cîntă! E și un cor de copii, acolo, care, la o anumită oră, tîrzie, se ridică și părăsește amfiteatrul, în șir indian... Foarte inspirată a fost ideea regizorului de a exploata dimensiunea verticală: de mai multe ori, în spectacol, pe zidul din fundal, la o înălțime de circa 40 de metri, apare cîte un personaj cu (mereu altă) semnificație simbolică - un personaj care domină scena, și NE DOMINĂ, la propriu și la figurat... În plus, grația și culoarea de "basm chinezesc", sunt înlocuite cu linii pure și dure; regizorul vizează accesul la "universal", și nu pitorescul unei "culori locale". Feeria e înlocuită de o luciditate apăsătoare. Turandot e un basm, dar un basm plin de cruzime, în care cad capete, și în care cheia e un "personaj absent" (fără partitură, dar prezent în scenă, ca o nălucă obsedantă), o stră-stră-strămoașă a lui Turandot, umilită, agresată și violată, a cărei memorie vrea să o răzbune, peste ani, prințesa, condamnîndu-și la moarte toți pețitorii, ca într-un macabru "me too", al unui etern feminin revanșard, care străbate nemilos veacurile... De altfel, spectacolul începe, șocant, tocmai cu o pantomimă a acelui viol originar... Azi, zice regizorul, "cum putem crede în salvarea prin dragoste, în timp ce în jur există atît de multă ură și moarte?"
Ură și moarte au existat dintotdeauna, din plin, pe Pămînt, omenirea - la scară mai mare sau mai mică - n-a dus niciodată lipsă de ele. Chiar și frumosul amfiteatru de pe Acropole a plecat tot de la o poveste sîngeroasă, din secolul II al erei noastre: Herodes Atticus era un foarte bogat aristocrat atenian, orator și filosof (sofist), a cărui soție, mult mai tînără decît el, patriciana romană Regilla, a murit violent, în condiții suspecte, însărcinată fiind; familia Regillei l-a acuzat de crimă - un "libret" avant la lettre! - dar un tribunal roman l-a absolvit, în lipsă de probe. A fost un scandal imens, în epocă, și o umbră care l-a însoțit pe Herodes Atticus tot restul vieții, chiar dacă a încercat, prin diverse monumente și construcții (cum a fost și odeonul atenian care îi poartă numele) să proslăvească memoria soției defuncte, supranumită de el "lumen domus" (lumina casei)...
- "Ați simțit nevoia să adăugați un mesaj politic pentru a vă alinia vremurilor?", a fost întrebat, de un ziarist grec, regizorul: - "Nu neapărat. Aluziile sunt deja în operă. Calaf, Timur și Liu sunt migranți, refugiați. Turandot îi tratează cu cruzime, îi torturează, acționează cu rasism. Turandot vorbește despre strămoașa ei care a fost violată și din acest motiv vrea să se răzbune pe toți bărbații. Există o temă feministă puternică. În opere mari ca aceasta, dacă sapi suficient de adînc, vei descoperi teme foarte contemporane." Regizorul a săpat așadar "suficient de adînc", secondat de mîna sa dreaptă din ultimele decenii, Daniela Violeta Dima, semnatara dramaturgiei la acest spectacol.
Eu nu sunt ceea ce se cheamă un "spectator de operă". În plus - nu mă laud cu asta! - sunt și afonă. Și totuși, iubesc opera. Cred că VOCEA e un dar divin. Și poate nu întîmplător, Callas era grecoaică!
E mai importantă vocea sau prezența scenică? Desigur, la operă, vocea. Și totuși, în timp, în ultimele decenii în crescendo, prezența scenică și interpretarea propriu-zisă, dincolo de vocea în sine, au cîștigat teren. "Femeia grasă în roșu" pe post de primadonă e azi inacceptabilă. Doar că starurile de operă au un program foarte strîns, au angajamente peste angajamente, nu au de obicei timpul fizic să însoțească un program de repetiții da capo al fine și să aprofundeze o viziune regizorală, uneori aterizează într-o producție în ultima clipă și vin cu ce știau dinainte, din alte variante de spectacol, ca și cînd important ar fi doar să cînte bine, nu și să joace într-un anumit fel, proaspăt, cerut de noua producție, de noul regizor.
Un exemplu. Cel mai frumos spectacol de operă pe care l-am văzut în viața mea a fost Madama Butterfly, tot un Puccini, în regia lui Anthony Minghella (cunoscut mai ales ca regizorul Pacientului englez - Oscarul pentru cel mai bun film în 1997), la New York, la Metropolitan Opera.
În 2006, la premieră, protagonista era Cristina Gallardo, aleasă special de Minghella pentru rol. A fost desăvîrșită. Spectacolul avea o transparență de cristal, era esențializat la maximum, emoția era incandescentă. Peste doi ani de la premieră, Minghella, la numai 54 de ani, a murit într-un spital londonez (o hemoragie care nu a putut fi oprită, după o operație inițial declarată reușită, de cancer la amigdale! - asta ca să vedem că viața bate și libretele de operă)... Anul trecut, am fost să revăd spectacolul. Între timp, opt soprane au fost, pe rînd, Cio-Cio-San, în acel spectacol care i-a supraviețuit - pînă acum - cu 17 ani regizorului! Am nimerit la debutul în rol al lituaniencei Asmik Grigorian... Spectacolul era același, și totuși nu mai era același, ca și cînd peste el s-a așternut un văl ușor de praf, ca și cînd un fel de "rutină corectă" a înlocuit zborul imprevizibil al artei adevărate...
Am văzut spectacolul lui Andrei Șerban o singură dată. Dacă aș fi știut că mi se va părea atît de interesant, aș fi stat să văd toată seria de cinci, mai ales că, inițial, pentru cele cinci reprezentații au fost prevăzute două distribuții, cu două Turandot: Lise Lindstrom și Catherine Foster. Am văzut premiera cu Lise Lindstrom, cea care a cîntat pînă acum rolul de peste 200 de ori! Sincer, nu mi-a mers la suflet, mi s-a părut prea explicită, excesiv de "robustă", de "tehnică", de "femeie comisar". Te întrebi ce o fi fost în capul lui Calaf, gata să moară pentru ea, cînd el era iubit pînă la jertfa supremă de sclava Liu - plină de grație și de feminitate, interpretată memorabil - suav și violent dureros - de românca Cellia Costea... În ultima clipă, interpretul lui Calaf, tenorul american Brian Jagde, care repetase la repetiția generală, pentru premieră, a trebuit să se extragă din peisaj și să zboare de urgență acasă, drept care la premieră a intrat italianul Riccardo Massi (prevăzut doar pentru două spectacole; e cel care avea să ducă în spate toate reprezentațiile!). A fost singurul care a avut ovații la scenă deschisă, la premiera din 1 iunie 2025, cînd a interpretat acel faimos Vincero totalmente anti-triumfalist și anti-macho, cu un aer vulnerabil - vulnerabilitatea omului care se predă, fără nicio rezervă, iubirii. Cu un aer de învins, dar care mizează pe iubirea lui fără limite...
Andrei Șerban a dovedit, din nou, că e un regizor genial (cu inegalitățile, suișurile, coborîșurile și turbulențele de traseu ale oricărui artist genial), toată presa greacă a căzut de acord că aspectul strict regizoral al spectacolului a avut cîștig de cauză față de eșafodajul strict "muzical"... Important e și că marele public a iubit producția, amfiteatrul a fost plin mereu pînă la refuz...
Ca să vă amuzați, am citit două cronici franceze, la același spectacol: cronicarul francez de la Libération "laudă tot", inclusiv pe... absentul Brian Jagde (pe care îl confundă cu Massi!) și îl declară ca avînd "o naturalețe și o prospețime care ne-au subjugat"! Bagheta dirijorului Pier Giorgio Morandi e "viguroasă", iar orchestra Operei Naționale a Greciei "e suplă și percutantă". În schimb pentru celălalt cronicar (de la Diapason) același dirijor e "insipid, fără suplețe și energie", protagonista Lise Lindstrom are "o voce uzată", iar tenorul italian Massi "are un volum prea modest ca să treacă rampa", e fără vlagă și are doar meritul de a fi salvat situația ("sauver les meubles", nostima expresie franceză).
Cu toată sinceritatea, dacă ar fi să adaug ceva la "lucrurile care nu mi-au plăcut", ar fi stufărișul verde din scenă (butaforic, într-o scenografie pe care mi-aș fi dorit-o mai abstractă), sau costumul lui Calaf, un fel de halat de casă burghez! (deși autoarea scenografiei e nimeni alta decît Chloe Obolenski, veche colaboratoare a lui Peter Brook și a lui Andrei Șerban, care a imprimat și acestui spectacol o paletă de culori elegantă și o opulență fără cusur).
Privind amfiteatrul de 5.000 de oameni, aplaudînd în picioare, la sfîrșit, această producție fastuoasă (cu un buget de ordinul milioanelor de euro), m-am gîndit că tînărul octogenar Andrei Șerban este, în istoria teatrului românesc, regizorul cu cea mai amplă, mai consistentă și mai longevivă carieră internațională (există triada Pintilie - Ciulei - Andrei Șerban)... De aceea m-a întristat Gala Uniter, 2025, desfășurată chiar înainte de Atena, în care palmaresul a ignorat un spectacol foarte bun și cu mare succes de public al lui Andrei Șerban, Mary Stuart... Eu nu spun că un palmares trebuie să "glorifice gloriile" și să dea premii "numelor consacrate", dar susțin că nici nu trebuie să semene cu o negare, cu o sfidare, cu o "ștergere" (ca să nu spun "cu un scuipat"). E trist și e păcat. Un palmares trebuie să prezinte publicului valorile solide ale unei culturi, și nu gusturile și umorile cîtorva oameni dintr-un juriu (vezi și verdictele contradictorii ale cronicarilor francezi)... Un palmares de artă nu e o cursă sportivă și nici un meci de tenis. Pe de altă parte, dacă într-un oraș din România cineva face un spectacol considerat de juriu "cel mai bun" și declarat cîștigător - e absolut obligatoriu ca acel spectacol să fie adus în Capitală și să treacă proba confruntării cu LUMEA... (nota LiterNet: ceea ce se va întâmpla la Festivalul Național de Teatru, 2025)
Apropo de lume, lucrul de neuitat, după ce ai uitat tot, din experiența Acropole-Turandot, e atmosfera din amfiteatrul magic, în noapte, sub lumina lunii, muzica urcînd spre cer, mulțimea de suflete înmărmurite și clipa lor de tăcere.
Nu știu de ce mă urmărește, de atunci, un vers eminescian: "deopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții"...
(Foto: Valeria Isaeva, Yiannis Antonoglou și Giannis Antwnoglou)