Cum am trăit pe propria-mi piele efectele nefaste ale woke-ismului și corectitudinii politice, mă felicit pentru intuiția de a fi renunțat la profesorat și la direcția școlii de teatru, căreia mă dedicasem timp de aproape trei decenii, atunci când am simțit că spiritul malefic al cenzurii comuniste, de care fugisem din România, începea să se instaureze în universitățile americane.
Ca mulți alții, ascult știri pe diverse canale americane și ce aud este o viziune apocaliptică despre viitor, nu doar în mediul academic, ci în viață în general, pe toate planurile. Știu, "viziuni apocaliptice" au tot fost, nu e prima nici ultima; și mai știu că înțelept ar fi să rămân calm, amintindu-mi că nici acum nu e sfârșitul lumii, dar nu e ușor. Atmosfera e apăsătoare; chiar și prin fereastra apartamentului nostru se aud scandări repetate și tobe din ce în ce mai agresive de la Barnard College (școală parteneră a Columbiei).
Simt nevoia de aer. De ceva timp încerc să mă concentrez pe un proiect extrem de dificil și e greu, nu-mi găsesc liniștea. Dana e plecată cu o prietenă la o expoziție la Met-Museum și, cum vacarmul crește, decid să ies ca să aflu ce se întâmplă, însoțit, ca de obicei, de cățelul nostru, Rocco. La intrarea în cunoscutul campus universitar, întotdeauna deschis oricui, mi se cere legitimația. Acum accesul e restricționat. Sunt proteste și din cauza aceasta. Renunț și, protejat de Rocco, mă strecor printre mașinile de poliție. Suntem amândoi veseli să evadăm în Riverside Park, unde el își poate găsi prieteni de joacă, iar eu puțină liniște ca să mă gândesc la proiectul viitor. E vorba de ultima operă a lui Puccini, Turandot, pe care o voi monta la Greek National Opera pentru a fi prezentată în cadrul Festivalului Atena / Epidaurus 2025.
Ce norocos sunt că am acest mare proiect în Teatrul roman construit de Herodes Atticus sub Acropole, care îmi oferă o temă de concentrare, dificilă și riscantă, dar, sper pozitivă.
"Problema" e că am montat deja această operă cu mulți ani în urmă la Royal Opera House Covent Garden, spectacol care s-a dovedit (cine ar fi crezut!) o investiție cu profituri imense pentru instituția londoneză (din păcate nu și pentru mine). Văzut pentru prima dată nu la Covent Garden, ci în turneu la Los Angeles, în cadrul Olimpiadei din 1984, acel Turandot a avut nu mai puțin de șaisprezece reluări la Londra, a fost adaptat pentru Wembley Arena în 1991 și 1992, pe lângă deplasări internaționale proprii sau împrumutări ale producției altor teatre - Lisabona, Washington, DC, etc. După cum afirm în recentul program de sală londonez, "sunt surprins și încântat de faptul că producția mea este încă în viață după 41 de ani".
Aveam eu însumi 41 de ani "la creație", cum se spune în operă. Eram atunci inspirat de "realismul fantastic" al marelui regizor rus Vahtangov. În celebra sa producție teatrală a basmului "chinezesc" Turandot, el a stilizat tehnicile comediei dell'arte, a folosit măști, costume și dansuri abstracte în căutarea unui teatru care să ofere publicului fantezie, vise și satiră, așa cum cere piesa lui Carlo Gozzi, și nu o oglindă realistă. Actorii se îmbrăcau și se machiau pe scenă, tehnicienii schimbau decorurile în fața publicului, nu în spatele cortinei, cum se obișnuia. În 1920 spectacolul lui cu piesa lui Gozzi a produs o revoluție în teatru. În 1984 mi s-a părut firesc să-i dedic lui spectacolul meu cu opera lui Puccini, bazată pe același text.
Inspirat de descoperirile marelui Vahtangov, am decis împreună cu scenografa Sally Jacobs (creatoarea decorului legendar la Visul unei nopți de vară al lui Peter Brook) să explorăm formula de teatru în teatru, în care personajele joacă pe scena unui vechi templu / teatru chinezesc, iar corul privește și comentează acțiunea din loje.
În 2025, la Atena, împreună cu Chloe Obolensky (cea care, pentru Mahabharata lui Brook, a creat o scenografie nu mai puțin legendară) va trebui să găsim un echilibru între două atmosfere care se bat cap în cap: pe de o parte cea a antichității greco-romane care emană din ruinele de aproape 2.000 de ani ale teatrului și a celor și mai vechi de la înălțimea Acropolei, pe de alta cea a unei civilizații ancestrale chineze inventate de Gozzi și Puccini. Aici e riscul pe care nu știu cum îl vom surmonta.
La Royal Opera mi-a fost ușor - în primul rând îl aveam în Calaf pe Placido Domingo, un artist pe care nu ai cum să nu-l iubești, iar Turandot era Dame Gwyneth Jones, excepționala Brunhilde din Ring-ul de la Bayreuth al lui Chéreau și Boulez. Directorul muzical de atunci, Sir Colin Davis, era dirijor. Nu foarte des se întâmplă așa, dar acolo soliștii și dirijorul au apreciat propunerea teatrală!
La Atena, însă, nu am nicio garanție că va fi la fel. Până la prima repetiție nu pare posibilă comunicarea de la distanță nici cu soliștii, nici cu dirijorul, care îmi sunt total necunoscuți, deci aștept să aflu ce va decide loteria obișnuită a lumii operei, spontan, la fața locului.
Evident, spectacolul va fi diferit. E normal să fie. Lumea nu mai e deloc aceeași, felul în care ascultăm și privim până și arta artelor, muzica, s-a schimbat. Deși longevitatea montării de la Londra pare să argumenteze că e vie și pentru sensibilități contemporane, îmi impun să descopăr ceva... altfel. Dar ce?
Ce se așteaptă azi de la un nou Turandot?
La Covent Garden am urmat fidel basmul fantezist al lui Gozzi, în care Ping, Pang și Pong erau adevărații orchestratori ai acțiunii, trei pseudo-Arlecchino, simultan jucăuși și demonici. Însă ce se întâmplă cu povestea cuplului central? Va fi Calaf victima lui Turandot, ca atâția alți pretendenți la mâna Prințesei decise să se răzbune și să decapiteze toți bărbații, pentru că o membră a familiei din trecutul îndepărtat a fost hărțuită și violată? În basm forța dragostei e mai tare decât ura. Cum se crede în faptul că dragostea transcende timpul și spațiul, Turandot e salvată. Calaf o ajută să-și descopere umanitatea, fiind atinsă de căldura pe care o emană dragostea. "Prințesa de gheață" devine o femeie deschisă și încrezătoare, iar prin crearea cuplului ne simțim și noi eliberați prin expiere. E concluzia optimistă care l-a inspirat pe Puccini să compună opera, chiar dacă nu a trăit ca s-o termine.
În situația groaznică în care ne aflăm în lume în acest moment, mai sperăm că iubirea poate "transcende timpul și spațiul"? Cum putem crede în salvare prin dragoste în timp ce în jur există atât de multă ură și moarte? Gozzi și Puccini au avut o înțelegere spirituală a poveștii, dar acum enigma "Turandot" se așteaptă să fie descifrată politic sau/și psihanalitic. Când totul pare să fie luat în derâdere sau considerat kitsch, basmul mistic e privit cu suspiciune. Ce pot spune altceva, mai convingător decât un spectacol care a ținut afișul 40 de ani? E ca și cum ar trebui să neg ce am făcut. În același timp, nu am cum să nu fiu influențat de tot ce se întâmplă acum în lume, chiar lângă mine, pe strada unde locuiesc!
Așezat în liniște pe bancă în parc (un mic și temporar turn de fildeș), mă întreb cum ar fi dacă o femeie ca Turandot ar instaura o dictatură, un stat polițienesc, și ar porni un atac răzbunător contra misoginismului și cruzimii bărbaților de-a lungul istoriei, cu scopul final de a-i elimina. Îmi imaginez că teroarea, isteria și teama ar domina. Decapitări în masă, pedepse fizice contra celor care protestează ar fi rezultatul sângeros al oricărei provocări împotriva sistemului. Mulțimea, în mare măsură înfricoșată, ar părea supusă, temându-se de brutalitatea pe care Turandot o exercită. Ping, Pang și Pong, deveniți niște oportuniști politici, colaborează cu puterea în speranța că vor prospera.
Întrebarea e de fiecare dată ce îl atrage pe Calaf spre Turandot. Cu greu poate cineva înțelege acțiunile ei extreme și empatiza cu personajul sadic și aparent inuman pe care îl vedem în ea. E Calaf condus de ambiția de a o cuceri și a o supune, e și el un predator ascuns sub aparența de îndrăgostit romantic? Sau vede că în spatele monstruoasei măști se ascund probleme mari, personale și politice, și că, mai presus de tot, ea ascunde o imensă singurătate și dorința unei adânci relații umane?!
Nu ajung la o concluzie. Tot nu știu cum se va încadra acest nou Turandot în vechile ruine de sub Acropole, dar mai e timp.
Deschid telefonul. Iar știri alarmante. Trump vrea să impună o nouă direcție artelor și se așteaptă un program explicit privind noua sa politică a culturii. La Kennedy Center, unde s-a auto-numit noul patron, mulți membri ai board-ului, artiști și alte personalități și-au dat demisia, ca protest față de politica trumpistă, care ar putea fi definită: cancel the cancel culture. Vom asista oare la o alternanță infinită între cancel stânga/dreapta? Un război al cui are puterea contra celui care nu o are? Știu, istoria se repetă...
Soarele începe să se ascundă după noii zgârie nori. Rocco, obosit și sătul de libertate, s-a așezat lângă mine, pe bancă. Nu pare că-i pasă nici de Trump, nici de Turandot. Dana sună ca a ajuns acasă și ne așteaptă. Pornim și noi. Îmi imaginez că va trebui să facem iar slalom printre polițiști, dar se pare că protestele s-au oprit, echipajele de poliție s-au redus. Probabil mâine se reia totul de la capăt. Mă gândesc: Ce bine că plecăm la Atena curând! Dar veștile din toată Europa, zguduită de noua direcție pe care pare s-o adopte America, sunt și ele neliniștitoare. Cum ne pregătim pentru viitorul incert pe care îl anunță acest prezent haotic? Și ce importanță mai are un spectacol în acest moment? Sunt curios să aflu la premieră, pe 1 iunie 2025.