Pentru început, suntem plasați direct în deșert. Loc al încercărilor și luptelor cu demonii în tradiția iudeo-creștină, din care facem parte, dar și islamică. Câteva persoane dedicate încarcă niște boxe încercate de timp în razele soarelui puternic. În cadrul următor, mai mulți fani se mișcă hipnotizați. Vibrațiile boxelor creează practic nu o delectare a urechilor, ci un spațiu sacru în care credincioșii-fani se leapădă de uzul urechilor exterioare pentru a se conecta la realități interioare indicibile. Fețele lor exprimă acest extaz, picioarele și mâinile lor, surprinse adesea în cadre strâmte, ni-l confirmă.
Ce emit aceste boxe nu e neapărat muzică, ci incantație electronică. Rolul lor mistic ne este confirmat chiar de un personaj la un moment dat în film, care prescrie tocmai această simțire profundă, în dauna distingerii clare a sunetelor sau a vreunei melodii în "muzica" rave.
Așa cum comunitățile religioase se diferențiază de restul profanilor prin îmbrăcăminte sau accesorii specifice, la fel și aici protagoniștii au la vedere semnele de separare: piercinguri, tatuaje, tunsori, etc..
Rătăcit printre raveri este și un tată de familie (Sergi López), împreună cu băiețelul său, care își caută fiica. Rolul bărbatului a fost gândit clar ca punct de intrare: un martor cu care restul audienței să se poată identifica, un narator care să semene mai degrabă cu noi decât cu ciudații hipnotizați de boxele lor sfinte. Deși arată complet diferit de raveri, Luis, căci acesta îi este numele, este rapid acceptat în grup și va fi prezent în aproape toate cadrele până la sfârșitul călătoriei inițiatice.
Distracția-ritual ar fi continuat mult și bine, după o rutină prestabilită, dacă un element perturbator nu ar fi venit să o întrerupă: armata marocană întrerupe boxele și îi anunță pe petrecăreți că trebuie să se întoarcă fiecare la casa sa.
Doar că un mic grup de fani dedicați, împreună cu Luis, aleg să meargă pe un drum nebătătorit și pornesc într-un fel de pelerinaj inițiatic spre un festival obscur care are loc undeva departe în deșert, aproape de granița cu Mauritania. Din acest punct, Sirât funcționează foarte bine ca un road trip tragic. Aduce în cadrul genului chiar o doză de periculozitate reală, de sentiment că a călători înseamnă și a-ți risca viața la propriu, nu doar a te descoperi pe tine sau a afla vreun adevăr despre umanitate la propriu.
Peisajele mărețe marocane, vorbesc despre o natură care îi este străină, ba chiar ostilă omului. Surprinse în inserturi calofile, cu râpe dure în bătaia caldă a apusului, cu nisipuri orbitoare și neprietenoase, ele vorbesc despre încercarea omului de a se autodepăși într-un mediu neprielnic, dar tocmai de aceasta generos din punct de vedere spiritual.
Protagoniștii păstrează un hybris, o mândrie a posesorului de camion puternic ce se simte chemat să înghită întinderile deșertului ca pe un dragon învins. Aroganță modernistă și tehnologică ce va fi rapid smerită de realitățile dure ale deșertului, de pericolele reliefului ca și de răutatea oamenilor.
Mașinile gonesc prin deșert mânate de o dorință inconștientă de a depăși limitele, în practică, de pretextul de a scăpa de urmărirea armatei marocane, pornită să-i aresteze. În imaginarul cinematografic, cadrele deșertice sunt legate de universul Mad Max. Însă, deși s-au făcut multe asemănări cu filmele australiene, trebuie spus că dincolo de nivelul de suprafață, asemănările se opresc. Conflictul aici este unul cu natura, iar destinația este una interioară.
Așadar, la nivel exterior, descriptiv, Sirât este o inspirată introducere în comunitatea rave. Ne explică modul în care acești oameni trăiesc muzica nu ca pe o marfă de consum, nici măcar ca o plăcere estetică, ci ca transă. Plecând din acest punct, avem de-a face cu prezentarea unei călătorii inițiatice în care deșertul, eternul loc de încercare spirituală, își păstrează validitatea și puterea sacre reinterpretate pentru omul modern.