Cadrele de început par să ne introducă într-o dramă pur burgheză. Noaptea, o familie obișnuită, cu tată puțin obosit, mamă însărcinată și fetiță hiperactivă pe bancheta din spate, lovește un câine. Deși nu este un semn bun, pariem pe buna lor credință. Așa cum știu poate mulți șoferi din România, a lovi un câine reprezintă și o serioasă avariere a mașinii. Tatăl de familie oprește să ceară ajutor. Își târâie piciorul, ceea ce ne provoacă deopotrivă milă pentru handicapul său locomotor, dar și respect pentru determinarea cu care pare să își conducă și să își protejeze familia și în special soția, a cărei sarcină avansată cere îngrijiri aparte.
Ascunzându-se straniu, un bărbat de la magazinul unde au oprit pentru ajutor reacționează puternic afectat la venirea acestora. În curând, ciudățenia se va transformă în violență: a doua zi îl urmărește pe invalidul tată de familie, îl atacă cu furie și îl răpește. Îl duce în deșert, sapă o groapă și se pregătește să-l ucidă. Aflăm imediat motivația urii: victima pare-se că era un torționar, un gardian care îl chinuise pe acesta, dar și pe alții, în închisorile politice ale regimului mullahilor. Urmează o cursă nebună, în care râsul izbucnește din situații limită și în care plânsul este prezent ca amintiri dureroase din timpurile persecuției.
Există în film un cadru care a atras atenția multora: în plin trafic urban, cu torționarul legat fedeleș în mașină, răpitorii rămân fără motorină, așa că trebuie să împingă mașina. Camera se cațără tocmai la balcon pentru a-i surprinde în acest moment pe cât de delicat, pe atât de comic. Contraplonjeul care surprinde ambuteiajul poate să fie văzut ca o metaforă pentru regimul totalitar din Iran, în care gardienii revoluției sau cine știe ce altă autoritate polițienească supraveghează cu ochi de vultur tot ceea ce se petrece la nivelul solului. Însă, personal aș interpreta mai degrabă ca o privire descentralizată, ca încercare de a pune în perspectivă general umană toate aceste frământări și tensiuni care par insurmontabile la nivel mărunt, dar comice dacă ridicăm perspectiva. Sau, în cuvintele lui lui Horace Walpole: "This world is a comedy to those that think, a tragedy to those that feel."
Echilibrul dintre seriozitatea situației și a peripețiile care se ivesc, ca și din reacțiile deopotrivă previzibile și ezitante, duc filmul dincolo de convențiile de gen. Este comedie, dar și dramă. Deși începe destul de greoi, ulterior capătă un ritm alert. Vedem, de exemplu, cum fosta victimă, adoptat printr-un concurs de împrejurări în familia torționarului, este nevoit "să facă cinste" atunci când vlăstarul omului pe care îl ura de moarte vine pe lumea aceasta.
Merită remarcată interpretarea lui Vahid Mobasseri, care a trebuit să exprime credibil furia victimei, dar, pe parcursul peripețiilor, și îndulcirea acestuia și chiar încurcătura delicioasă în care a fost pus la maternitate.
Iarăși, în ceea ce reprezintă încă o reușită a scenariului și a interpretării actoricești, auto-justificarea torționarului nu este în linia lui Eichman: "nu am făcut altceva decât să ascult ordinele și să respect legea", ci acesta își declară, mai mult sau mai puțin sincer, atașamentul profund față de Ayahtollahul suprem. La fel, a fi om înseamnă a avea principii de fier, ci a acționa flexibil și aplicând ceea ce poate nu ți s-a aplicat, deși ți-ai fi dorit foarte mult să primești. Umanitatea reacțiilor, de la slăbiciunea în fața obiceiurilor legate de naștere la solidaritate, de la inteligența ascuțită a torționarului la deschiderea ochilor în fața bunătății neașteptate pe care ceilalți o arată față de soția sa însărcinată, fac acest film atât o pledoarie morală, cât și o reușită artistică.
Generozitatea demonstrată de protagoniști este mai mult decât modalitatea lor de a răspunde, de a depăși propriile traume. Chiar dacă povestea se petrece într-o țară islamică, trebuie să ne aducem aminte că și această religie îl recunoaște pe Iisus drept profet, așadar, alegerile ciudate ale protagoniștilor par a fi coborâte direct din îndemnul evanghelic: "iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți-le bine celor ce vă urăsc, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi! Voi însă iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut fără să așteptați ceva în schimb! Răsplata voastră va fi mare și veți fi astfel fiii Celui Preaînalt; căci El este bun și cu cei nerecunoscători și răi" (Luca 6:27-28,35)
Transpare o bunătate interioară care nu poate să fie cu nimic înăbușită la nivel individual are potențialul de a fi baza pentru o transformare profundă și reală a individului și, prin agregare, a societății fracturate de teroare politică. Justiția nu își are locul aici nu doar pentru că răzbunarea nu poate să rezolve nimic, nu poate repara trecutul, ci pentru că bunătatea, înțeleasă drept caritate, este singura care poate să șteargă păcatele torționarilor și rănile victimelor. Foarte important, asta nu înseamnă că ura este mai puțin puternică. În momentul în care au confirmarea că au în puterea lor pe fostul torționar, fiecare personaj reacționează isteric, așa cum este de așteptat. Și pentru fiecare actor este un moment de virtuozitate pentru a surprinde în același timp ura, durerea, dorința de răzbunare, dar și intervalul psihologic prin care au încercat în tot acest timp să-și depășească și să-și înfrunte rușinea și durerea.
Astfel că Yek tasadef sadeh / It Was Just an Accident / Un simplu accident este mai mult decât o simplă performanță actoricească și de regie. Este o mostră de omenie care se constituie într-o lecție de viață și, în același timp, într-una de antropologie culturală. Ne spune nu doar ceea ce este societatea iraniană actuală (comunități fracturate, regim totalitar și fanatic, corupție și legalism apăsător). Ne arată nu doar ceea ce înseamnă să fii om în tot acest peisaj dezamăgitor în care omul poate să se comporte demonic față de aproapele său, dar cum demonul poate să fie transformat înapoi în om datorită carității victimei, care, la rândul ei, devine, practic, un "fiu al celui Preaînalt".