Are tinereţea culori locale, regionale? Publicul bucureştean şi cel clujean au avut ocazia să răspundă (probabil cu "în oarecare măsură, da") la întrebare în timpul sau după festivalul filmului finlandez din 2002, prezentat sub genericul Gustul şi culoarea tinereţii; realizate de regizori tineri, cele 5 filme proiectate au toate ca temă principală viaţa tinerilor şi problemele lor.
Deschiderea s-a făcut cu un film transmis în vara aceasta şi pe ARTE – Cyclomania (2001), de Simo Halinen. Doi pasionaţi de ciclism luptă pentru a ajunge sportivi de performanţă, dar pe parcurs în calea prieteniei lor apar piedici iminente pentru orice relaţie în jurul vârstei de 20 de ani: de la ambiţii personale, până la poveşti cu fete şi nelipsitele rivalităţi şi triunghiuri amoroase. Scenariul e departe de a fi fără cusur, iar din numeroasele dilatări inutile şi din timpii morţi, din scenele gratuite rezultă inevitabilul plictis. Filmul e însă meritoriu la capitolul imagine şi muzică (excelent aleasă), iar asta e o trăsătură comună şi celorlalte filme.
Culorile tari, prin filtru, ritmul alert, camera în mână, acţiunea mozaicată şi muzica percutantă sunt componentele ce fac din Sairaan kaunis maailma/Frumoasa lume nebună (1997) debutul remarcabil al lui Jarmo Lampela. E fresca unei generaţii debusolate, jonglând între droguri, furtişaguri, mici escrocherii, un argou omniprezent, cu fuck-ul finlandez prezent practic în fiecare frază, astfel că şi nevorbitorii limbii îl remarcă din cauza repetabilităţii obsesive. E poate unul din cele mai bune filme sociale de acest gen, fără un epic bine dezvoltat şi fără curgere sau naraţiune propriu-zise, ci pur şi simplu un film de observaţie, re-construirea unei lumi plecând de la elementele esenţiale, de la tipologii realiste – ficţiune la graniţa documentarului. Imaginea e de excepţie, cu culori ce amintesc de filtrele tari, pure ale lui Wong Kar-wai din Fallen Angels ori Chungking Express. Un alt film al lui Lampela – Râul – a fost prezentat anul acesta la Festivalul Filmului European de la Bucureşti.
În acelaşi spirit, realizat cu aceleaşi ingrediente şi exact după aceeaşi formulă e şi Pitkä kuuma kesä/Lunga vară fierbinte (1999), de Perttu Leppä, dar inferior filmului lui Lampela. Scenariul e foarte slab şi de aici vine tot eşecul. Îi lipseşte liantul care să ţină legate scenele unele de altele, aşa că nici nu se mai poate vorbi de un ansamblu, ci de o adunătură de scene, de un film "fărâmiţat". Asta în ciuda faptului că aici, mai mult decât în Frumoasa lume nebună, s-ar putea trasa un fir narativ care, în principiu, ar trebui să funcţioneze ca liant. Doar că regizorul Perttu Leppä (care semnează şi scenariul) nu are acelaşi simţ al întregului, ci pune accent pe fiecare scenă în parte, fără ca măcar acestea, în sine, să fie peste medie, bunăoară. Minus la care se adaugă o agitaţie obositoare şi exagerată, pe toată durata filmului, şi o coloană sonoră cam fără limită de volum, fapt justificat într-o anumită măsură prin faptul că personajele fac parte din lumea show-biz-ului rock-punk.
Young Love/Prima iubire (2001), de Arto Lehkamo (regizor, scenarist şi producător) e dezarmant de naiv şi penibil. Cu o poveste neverosimilă până la infantilism, despre un puşti de 13 ani îndrăgostit teribileşte de o tipă cu vreo 8 ani mai mare ca el şi pe care o transformă în vedetă graţie pasiunii lui pentru fotografie. Cu învăţături despre artă şi viaţă aruncate cinic de către profesorul lui de arte plastice, homosexual marginalizat aflat în pragul morţii, replici care în sine sunt foarte isteţe, dar care în context nu-s mai puţin teribiliste decât ieşirile nervoase ale puştiului atunci când îşi sparge aparatul de fotografiat într-o criză de gelozie. Filmul se vrea a fi, oarecum, călătoria (temporală) iniţiatică a unui băiat, pierderea copilăriei, păşirea în adolescenţă, revelaţia primei iubiri şi conştientizarea unei posibile vocaţii – fotografia şi, prin extensie, arta. Realizarea e însă departe de a convinge, filmul ar fi avut nevoie, înainte de toate, de fineţe, delicateţe, şi o atenţie infinită pentru psihologia băiatului şi sensibilitatea lui. Nimic din toate astea însă şi nimic din calităţile unui film de oarecare valoare.
Joutilaat/Cei fără de rost (2001) e un documentar realizat de Susanna Helke şi Virpi Suutari. De fapt, filmul e la graniţa dintre documentar şi ficţiune – ai senzaţia că la baza lui stă un scenariu ficţional. E un film social trist, despre viaţa prea puţin ofertantă dintr-o regiune din nordul Finlandei, văzută prin ochii a trei tineri ce încearcă să găsească de lucru. E împărţit în episoade, fiecare începând cu un scurt titlu-comentariu. Muzica e foarte inspirată (Sanna Salmenkallio), ca şi lipsa oricărui comentariu din off. E unul din acele rare filme documentare accesibile publicului foarte larg, fără ca spectatorul să se plictisească. Ba chiar păstrează atenţia spectatorului pe toată durata.