Poate că nici un alt regizor, în toată istoria cinematografului, nu-i mai preocupat/obsedat de spaţiul de locuit aşa cum e regizorul taiwanez Tsai Ming-liang.
Filme foarte pesimiste, un ritm extrem de lent, cadre lungi, filmare în timp real îi pun spectatorului răbdarea la încercare. La primul film văzut îl deteşti, la al doilea îţi trezeşte interesul, la al treilea îţi spui că e, totuşi, ceva special la regizorul ăsta, iar de la al patrulea încolo chiar îl adori sau eşti măcar interesat să-l redescoperi... Oricum, te ataşezi de stilul foarte personal al regizorului – totul e să ai răbdare să treci de botezul focului primelor două filme.
Printre temele preferate, recurente (mai mult sau mai puţin intensă) e cea a infernului care e spaţiul de locuit (foarte strâmt, dar ceva mai mare totuşi decât în Hong-Kong, de exemplu) din apartamentele taiwaneze. În unul din filme, Tsai Ming-liang explică de ce aceste inconveniente – pentru că regimul naţionalist al lui Chiang Kai-shek a lăsat oraşul să se extindă haotic, fără a-i asigura o infrastructură adecvată unei metropole (neajunsuri la nivel de urbanism); în plus, s-au construit blocuri de locuinţe foarte repede, preferându-se cantitatea în dauna calităţii (neajunsuri la nivel funcţional, de habitat). Toată această neglijenţă întrucât, în viziunea regimului instaurat aici în 1949, şi care a guvernat dictatorial insula timp de patru decenii, reşedinţa de la Taiwan avea să fie una provizorie, până la înlăturarea comuniştilor de la Pekin şi mutarea guvernului insular pe continent.
Tsai Ming-liang nu vede neapărat oraşul în maniera lui Antonioni, ca sursa şi cauza alienării personajelor ce-l locuiesc. În filmele lui indivizii nu-şi găsesc liniştea în natură şi nici nu-şi pun problema să evadeze în afara oraşului. Cel mai adesea, infernul se manifestă în bloc, în apartament, prin zgomotele deranjante auzite prin pereţi (şi evident că cele mai agasante sunt cele din timpul partidelor de sex ori de la trasul apei); dar mai ales prin apa care curge (sau iese din gaura de canalizare din podea) şi inundă casa. În Rebels of the Neon God (1992) şi Vive l’amour (1994, Leul de Aur şi Premiul FIPRESCI, Veneţia), dar mai ales în The River (1997, Premiul Juriului, Berlin) şi The Hole (1998, Premiul FIPRESCI, Cannes) obsesia apei care iese în permanenţă din gaura de canalizare din bucătărie sau baie se constituie în lait-motiv. Frizând absurdul, locuitorii nici nu se mai sinchisesc, ajungând să meargă în casă prin apă în modul cel mai firesc. În The River, încercarea de a înfunda o cârpă în gaura de canalizare nu ajută la nimic – apa răbufneşte şi mai tare. Boala băiatului (actorul său fetiş, Lee Kang-sheng, distribuit în toate filmele cu numele Xiao-kang) – o paralizie a gâtului – din acelaşi film pare a fi semnul unei stări cumplit de neplăcute şi generalizate şi, ca şi apa, manifestările unui permanent inconfort şi ale unui mal de vivre apărut pe fondul incomunicabilităţii.
Lipsa de comunicare e omniprezentă în filmele lui Tsai Ming-liang, iar Vive l’amour e – chiar prin titlu – unul din cele mai cinice filme despre dragoste realizate vreodată. O scenă de plâns de 7 minute – poate cea mai atentă analiză a plânsului din istoria cinematografului – e singurul rezultat al relaţiilor interumane.
În The Hole, apa ce răbufneşte în casă e înlocuită cu gaura pe care instalatorul o face în podea şi pe care n-o mai astupă nimeni niciodată. Plouă aproape tot timpul în Taiwan, par să spună filmele lui Tsai Ming-liang, iar personajele din The Hole – vecinul de sus şi vecina de jos, prin intermediul găurii ce străbate un nivel, ajung să convieţuiască, mai mult sau mai puţin armonios, ca şi cum ar trăi în aceeaşi casă. Absurdul e împins până acolo, încât cei doi fac sex prin gaura din tavan/podea, dar într-un mod ce, iarăşi, reflectă lipsa de comunicare: fiecare se masturbează în propriul apartament, trăgând cu urechea la gemetele celuilalt.
În What Time Is It There? (2001) constantele regizorului se modifică puţin – persistă aceeaşi tristeţe din filmele precedente, dar obsesiva apă dispare. Aici personajul principal (acelaşi Lee Kang-sheng, alias Xiao-kang), vânzător ambulant de ceasuri, se îndrăgosteşte de o fată care pleacă la Paris şi îşi trăieşte iubirea reglând toate ceasurile după ora pariziană. În fond, aceeaşi singurătate şi aceeaşi iubire solitară, plus o urmă de speranţă şi o posibilă soluţie: evadarea, din spaţiul care ajunge să te sufoce, spre altul, pe care-l imaginezi diferit. Un vis la ţara făgăduinţei, în manieră Tsai Ming-liang.