Ca fenomen social, consumismul îşi face simţită prezenţa în ţările dezvoltate economic, deci e firesc ca tocmai în cinematografiile acestor ţări, nu ale altora, el să fie prezent ca subiect sau fundal de film. SUA deţine întâietatea, legitimată şi de arta pop şi noii realişti ai anilor ‘60-’70, curente apărute aici înainte de a se extinde şi-n alte părţi de lume. Andy Warhol e copilul teribil al epocii, în plastică, dar şi-n cinema. Fără intervenţia lui Paul Morrissey însă, filmele lui ar fi rămas până la sfârşit la stadiul de pure experimente, fără să capete vreodată o caracteristică esenţială filmului: povestea, naraţiunea. Cel mai adesea îmbrăcat într-un înveliş contestatar, consumismul e una din temele preferate ale artiştilor pop, ceea ce e foarte uşor explicabil, dat fiind că e un fenomen social foarte pregnant odată cu boom-ul economic din ţările dezvoltate (anii ‘50-’60) şi că, prin definiţie, noii realişti (împărţiţi în diferitele lor sub-grupuleţe) aveau ca datorie supremă să reflecte realitatea ce le era cea mai apropiată. De la subiect de sine stătător, individul/a lui Duane Hanson, cu coşul plin cu bunuri de consum, din supermarket, trece în deceniile viitoare în planul doi, servind tot mai mult ca fundal pentru alte subiecte dezvoltate în prim-plan.
Consumismul e mult mai puţin prezent în filmul european, unde curentele cinematografice înnoitoare din anii ‘50-’60 îmbracă alte forme, chiar dacă port-drapelul noilor valuri, care era Jean-Luc Godard, se raportează, înainte de orice, la cinematograful american atunci când îşi declară preferinţele. Dar, odată cu boom-ul economic din ţările Asiei de Sud-Est, în anii ’80, consumismul se face simţit tot mai pregnant şi aici, mai puţin ca subiect în sine, ci mai ales ca fundal pentru temele principale. Ca fundal neutru sau doar pe jumătate neutru (aşa cum e, aproape subliminal, în prima poveste din Chungking Express, al lui Wong Kar-wai).
Şi evident că lipseşte aproape total din cinematografiile ţărilor slab dezvoltate economic – de la cea iraniană, la cele africane. De unde tragem concluzia că, pe ecran, consumismul e reflectat în primul rând sub aspect social, ca fenomen social. Şi că filmele care-l reflectă, de la cele de artă şi eseu, la cele mai comerciale, reflectă realitatea într-un mod semi-documentar. Asta, evident, citind în planul doi.
Pe lângă faptul că reflectă un fenomen social, filmul şi este un fenomen social şi poate să se înscrie foarte bine în fenomenul consumist. Asta şi face industria cinematografică hollywoodiană, care produce filme pentru consum. Dar, în ultimă instanţă, (şi) pentru a fi vândute, (şi) în speranţa că vor aduce profit, sunt realizate şi filmele cu cele mai mari pretenţii artistice. Filmul de consum nu e însă o invenţie a societăţii de consum aşa cum a început ea să se contureze după al II-lea Război Mondial. El există încă de la începuturile cinematografului – filmografia lui D.W. Griffith (din 1908 până în 1931) numără peste 550 de titluri de scurt şi lung metraj!
Şi, vorbind despre filmul vandabil, trebuie amintit un caz aparte: o ţară (nu neapărat slab dezvoltată economic, ci mai degrabă plină de paradoxuri economice, foarte inegal dezvoltată economic) cum e India, care produce, via industria bollywoodiană, chiar mai multe filme decât Hollywoodul!