Nu demult, revista orădeană Familia a publicat, la iniţiativa lui Mircea Morariu, un grupaj intitulat "Feluri de teatru, feluri de critică", înăuntrul căruia au fost invitaţi să-şi exprime opinia cîţiva critici. Sau cronicari. Sau, mă rog, persoane care fac parte - cu admirabila excepţie a Magdalenei Boiangiu - din Secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT). De fapt, toate substantivele masculine existente în rîndurile de dinainte (mai puţin acela care nu are a face strict cu România) pot fi trecute, fără ezitare, la feminin: criticii erau critichese, cronicarii erau cronicărese. (M-am numărat, de altfel, şi eu printre "respondenţi", adică respondente.) În mod interesant, majoritatea contribuţiilor lichidau destul de repede prima parte a temei (felurile de teatru), pentru a se opri mai amănunţit asupra celei de-a doua: felurile de critică. Nu întîmplător, fireşte. Gînditorii despre teatru, fie ei şi în avatar feminin, simt nevoia să reflecteze, măcar la ocazii, şi asupra propriei lor "prestaţii", atît ca indivizi particulari, cît şi ca falangă profesională. Sau, cu un cuvînt ajuns clişeu agasant, ca "breaslă".
O "breaslă" în care lucrurile nu stau deloc bine, în ciuda viziunii optimiste avansate de răspunsul Andreei Dumitru. Tînăra mea colegă - unul dintre puţinele nume apărute în ultimii cincisprezece ani "în domeniu", cu şanse reale de a conta în viitorii cincisprezece şi după aceea - crede că, în momentul de faţă, "reflexul cel mai interesant (...), aerul cel mai proaspăt vine (...) de la colegii mei de generaţie, jurnalişti, absolvenţi de teatrologie ori filologie". Aceşti colegi (avînd, dacă nu mă înşel, în jur de 30 de ani şi fiind, cu vreo două excepţii, exclusiv colege) au izbutit - socoteşte Andreea - "nu (...) doar să coboare media de vîrstă într-o breaslă (!!!- n.m. A.G.) în care valoarea ţine cont şi de numărul anilor, ci au îmbogăţit, au diversificat, pînă la o ameţitoare confuzie specia comentariului teatral". Acuma, sigur, eu, la vîrsta mea, nu înţeleg prin confuzie ameţitoare ceva tocmai pozitiv, dar nu asta e problema. Problema este că, personal, nu văd în comentariul teatral exercitat de "tinerele condeie" nici bogăţie, nici diversitate - oricum, nu în comparaţie cu isprăvile datorate bătrînelor condeie. Atîta cît există, adică atîta cît e mai mult decît consemnare pedestră a realităţii teatrale curente sau simplu enunţ informativ (plin, adesea, de erori şi confuzii), comentariul critic publicat în presa românească se reduce, tipologic, la cronică, eseu şi studiu. Care, desigur, pot fi bune sau proaste, interesante sau plictisitoare, constructive sau distructive, inteligente sau stupide şi aşa mai departe, indiferent că sînt scrise de un debutant sau de un pensionar. Iar dacă tot am ajuns în acest punct, mărturisesc că nu înţeleg ce vrea să spună Andreea prin povestea cu valoarea şi numărul anilor: răsturnarea celebrei sentinţe corneliene semnalează un merit sau o deficienţă a "breslei" critice? Ce valoare ţine cont de numărul anilor? Valoarea scrierii? Valoarea retribuţiei autorului?
Şi mai este o frază, în articolul tinerei teoreticiene, care m-a pus pe gînduri. Prodigioşii săi colegi de generaţie s-au format - zice Andreea Dumitru - "de cele mai multe ori (...) din mers, pe cont propriu, căci modelele, aşa puţine cum erau ele, fie nu aveau disponibilitatea dialogului, fie nu aveau har pedagogic". Mda, asta e grav - şi, iertat să-mi fie, faptul e evident. Dincolo de puţinătatea / împuţinarea personalităţilor din critica dramatică (situaţie reală şi adînc întristătoare, dar asupra ei aş reveni într-un articol separat), după părerea mea modelele - cîte sînt - există pentru a fi urmate, imitate etc. indiferent de gradul lor de deschidere către "public". Cu alte cuvinte, important este ca disponibilitatea şi harul de a învăţa să se afle în curtea aspirantului, nu în grădina magistrului căci, altminteri, ar ieşi trist de sub incidenţa calităţii de model şi Aristotel, şi Sainte-Beuve, şi Vianu, şi Călinescu (G.), şi Lovinescu (E.), şi..., şi..., şi..., incapabili, la ora aceasta, sărmanii, să dialogheze cu ori să dăscălească pe cineva. Or, aici, mă tem că lucrurile stau puţin altfel decît le vede autoarea articolului. Vreme de aproape doisprezece ani, cît am lucrat la Teatrul azi şi, apoi, la Scena, reviste de critică teatrală activă şi care acţionau programatic în vederea formării de viitori specialişti (printre ei numărîndu-se chiar Andreea Dumitru...), nu s-a întîmplat o singură dată măcar să fim abordaţi, eu sau colegii mei de redacţie, de către vreun tînăr şi neliniştit condeier în devenire cu întrebări legate de profesiunea lui. Poate nu eram noi modelele dorite de ei - fapt este însă că am avut, mereu, sentimentul unui teribil gol în jurul a ceea s-ar putea chema, acum, generaţia de aur a criticii teatrale româneşti, generaţie din care abia mai supravieţuieşte, fără urmaşi, cîte un reprezentant singuratic.
Oricum, în ameţitoarea confuzie a peisajului critic actual, nu de depopulare trebuie să ne temem: pomenita Secţie română a AICT are binişor peste o sută de membri. Iar colegii de generaţie ai Andreei şi cei ce le calcă repejor pe urme abia aşteaptă să mărească voios cifra. Parcă văd că, în curînd, tinerii critici se vor plînge de multitudinea modelelor şi de dificultatea de a-şi alege, dintre ele, idolul pe care să-l dărîme, pentru a deveni ei înşişi modele. Totul e să reziste, pînă atunci, teatrul românesc.