Am înființat această trupă din dorința de a-i aduce pe elevii doritori de noi experiențe de învățare într-un spațiu în care se pot descoperi altfel decât în sala de clasă.
Trupa Les Dilettantes din Alexandria este "o casă primitoare" în care vin cu drag copii / tineri care doresc să se exprime prin artă, să exploreze fascinanta lume a emoțiilor și să creeze legături autentice. În acest an, trupa numără 20 de membri, dintre care numai 12 vor urca pe scenă în spectacolul Cel mai mult pe lume, adaptare după Sonia Ristic.
Paula Dobrin: Am ales să lucrez cu o trupă de teatru de adolescenți pentru că iubesc să fiu în preajma copiilor / tinerilor care mă încarcă cu o energie fantastică și pentru că iubesc teatrul, pe care îl consider o modalitate alternativă de a face educație, care îi ajută pe tineri să se descopere, să se exprime, să capete încredere în propria voce, în ideile și emoțiile lor. Într-o lume în care totul se întâmplă prea repede și în care superficialul amenință serios, teatrul ne oferă un spațiu cald, viu și profund, în care adolescenții pot să simtă, să greșească, să creeze și să fie ascultați.
Spectacolele pe care le pregătim împreună nu sunt doar exerciții artistice, ci călătorii de autocunoaștere personală și de echipă, iar festivalurile nu sunt doar competiții, ci prilejuri de a ne întâlni cu alți tineri talentați, de a învăța, de a ne inspira reciproc, de a duce munca noastră dincolo de pereții clasei în care repetăm. Am ales teatrul pentru că îl consider, cum spuneam mai devreme, o formă de educație care oferă libertate prin care tineri adesea neînțeleși și confuzi își găsesc un rol și devin o voce.
V.B.: Se spune că generațiile tinere așteaptă o recompensă imediată, un premiu, ceva palpabil. Vi se pare că sunt așa? Ce credeți că câștigă și ce credeți că pierd fiind așa cum sunt?
P.D.: Deși nu-mi place, trebuie să recunosc că în ultima vreme generația tânără pare să caute recompense palpabile imediate. Trăiesc într-o lume a reacțiilor instantanee, cumva impuse de ritmul vieții virtuale, iar așteptările lor sunt modelate în această direcție. Consider că aceste așteptări sunt în bună parte reflexia societății care pune accent pe rezultate, nu pe proces, pe imagine, nu pe profunzime. Însă nu toți tinerii sunt așa, există și tineri care înțeleg că emoția unui rol reușit, bucuria de a construi împreună, curajul de a urca pe scenă, aprecierea venită din privirile celorlalți sunt mai valoroase decât orice distincție. Sunt de părere că, dacă noi, adulții din viețile lor, continuăm să le oferim copiilor / tinerilor încredere, prietenie, toleranță, timp, tot mai mulți vor învăța să aibă răbdare, să muncească și să se bucure de..."călătorie".
V.B.: Cum gestionați relația cu ei date fiind cele de mai sus? Dar cu părinții și cu profesorii lor?
P.D.: Înainte de orice, îi ascult, încerc să le înțeleg trăirile, opiniile, îi ajut să depășească momente de criză, frici, îi încurajez, dar le pun și limite clare, cu blândețe, însă cu fermitate. Le repet ajutându-i să înțeleagă că implicarea, munca susținută, responsabilitatea ne pot aduce cele mai valoroase recompense.
Cu părinții elevilor din trupă am o relație deschisă, bazată pe dialog și empatie. Încă de când obțin acordul domniilor lor pentru participarea copiilor la acest proiect, le explic beneficiile teatrului dincolo de scenă: dezvoltare personală, comunicare, încredere, și ne devin parteneri fideli în această călătorie plăcută, parteneri pe care îi consultăm când luăm decizia de a pune în scenă o piesă, îi invităm la repetiții, la spectacole, ne însoțesc în deplasările la diferite concursuri / festivaluri.
V.B.: Povestiți-ne puțin cum și de ce s-a ales acest text și cum ați lucrat cu trupa spectacolul pe care urmează să îl prezentați la Ideo Ideis, 2025.
P.D.: Textul Cel mai mult pe lume adaptat după piesa Ce este iubirea de Sonia Ristic ne-a fost sugerat și noi am îmbrățișat cu drag această propunere de text întrucât prezintă cu umor, ironie, sinceritate și emoție realități specifice adolescenței - iubirea, îndoiala, frustrarea, trădarea, revolta, nevoia de ascultare, de validare. Și pentru a face povestea cât mai mult a lor, câțiva dintre membrii trupei și-au scris propriile monologuri prin care vor să împărtășească experiențe trăite cu intensitate, care le-au fasonat devenirea. Am pregătit spectacolul într-un timp destul de scurt (din cauza sfârșitului de an școlar foarte încărcat, indisponibilității tuturor membrilor), însă am lucrat intens și cu multă plăcere în ultimele două săptămâni bucurându-ne și de ajutorul prețios al Sorinei Ștefănescu și al Anei Popa încât simțim că, fie adevăr, fie provocare, putem să răspundem fără ezitare întrebării "Tu ce iubești cel mai mult pe lume?"
V.B.: Ideo Ideis a renunțat la premii acum mulți ani. În lipsa unei validări prin premii, de ce rămâne Ideo Ideis un festival la care trupele de teatru de adolescenți doresc să ajungă?
P.D.: Adolescenții continuă să vină la festival pentru ceea ce trăiesc aici: joacă, simt, se exprimă, sunt parte dintr-o comunitate cu care rezonează. Festivalul este o întâlnire între oameni pasionați, nu mai e un concurs. Adolescenții vin la festival să cunoască alți tineri cu care împărtășesc pasiunea pentru teatru, să lege prietenii, să schimbe idei, să se inspiră unii pe alții. Tot ceea ce acumulează în perioada festivalului este mai prețios decât orice premiu.
V.B.: Cât de bine credeți că reflectă realitatea dumneavoastră sloganul festivalului de anul acesta? Pe dumneavoastră ce vă face să continuați?
P.D.: Ce mă face să continui? Simplu: pasiunea pentru teatru, dragostea pentru tineri și convingerea că fiecare efort pe care-l facem să promovăm frumosul și adevărul "întinerește" fața lumii, această lume în care ne dorim să ne creștem copiii.