Ce, cum, când, unde, cu cine și, mai ales, de ce - Ideo Ideis, 2025

Au trecut deja câteva zile de când s-a încheiat Ideo 2025... și iată-mă (din nou) în punctul acela, pe de-o parte plăcut, pe de altă parte ciudat, în care încerc să pun în cuvinte... ce, cum, când, unde, cu cine și, mai ales, de ce... la Ideo Ideis #20. Fără să sune siropos sau cu premeditare gândit ca o retrospectivă-artificiu... și fără să cad în clișee sau să forțez o concluzie, simt că după fiecare ediție rămâne o liniște care nu e doar absența zgomotului. E o liniște în care tot ce s-a întâmplat se așază, iar întrebările și trăirile rămân să pulseze la suprafață. Așa ca în telenovelele alea pentru copii, stil Violetta, unde, după un an școlar trăit ca și cum viața s-ar termina la 16 ani, vine episodul de final și totul devine brusc gol, fantomatic. Doar că în seriale mai urmează un sezon estival, se schimbă decorul - mai un palmier, mai o nucă de cocos - pe când în Alexandria... nimic.

Dacă m-ai fi întrebat în primăvară dacă vin cu trupa la Ideo, ți-aș fi răspuns fără ezitare: "Cu ce trupă să vin? Alexandria nu mai are o trupă de teatru." Am fost mereu la festival în formule diferite, cu aceiași patru oameni și câteva alte persoane, unele mai pasionate, altele mai puțin, de cele mai multe ori dintr-o nevoie sau pur și simplu împinși de împrejurări. De obicei, pregăteam un spectacol în cel mult două săptămâni. Asta este realitatea. Pentru Alexandria s-a visat mereu la o trupă de teatru care să rămână, să crească, să lase ceva în urmă. Ani la rând am crezut că eu voi fi cea care o va clădi. Că voi strânge în jurul meu oamenii care vor învăța să fie o echipă, care vor urca împreună pe scenele din toată țara, care vor da un sens locului din care au pornit. Nu cred că am reușit asta. Sau poate am reușit parțial, acum aproape doi ani, când ne strângeam în fiecare zi să repetăm câte 2-3 ore, într-o săliță cât o debara. Pentru mine, liceul e aproape de final. Pentru actualii mei colegi de trupă - pe care i-am cunoscut cu puțin timp înainte de ediția de anul acesta a festivalului - mai există o șansă. Ei termină generala, au timp, au un fundament. De ce spun asta? Pentru că am înțeles, în sfârșit, că nu există o rețetă, că succesul e volatil și că nu asta e miza. Nu e vorba despre "de ce nu facem și noi spectacole la fel de mișto ca ceilalți?", ci despre ce rămâne cu tine după fiecare întâlnire, aparent banală. Despre felul în care te schimbă ce-ți împărtășește cineva, despre descoperirea că, dincolo de vălul acela de protecție socială, există un om ca tine - cu neajunsurile, durerile, pofta lui de viață și curiozitatea "needucată" pentru a se potrivi cu șabloanele cotidiene.

În luna iunie 2025 am primit un telefon. Sună de parcă aș fi luat un casting - haha! Dar nu, n-a fost un casting, deși s-a simțit (oarecum) ca unul. M-a sunat profa mea de franceză din generală, doamna Paula Dobrin - unul dintre puținii profesori pe care am avut ocazia să-i cunosc mai autentic. Un om care știe cum să-ți vorbească, care nu uită de tine și căruia chiar îi pasă. Mi-a propus să facem un spectacol. Să vină și câteva persoane din domeniu care să ne ajute (mulțumiri speciale Anei Popa, studentă în anul II la UNATC, și Sorinei Ștefănescu, actriță - pentru implicare!) și, dacă mai știam eu doritori / viitori participanți, să-i anunț. Am repetat într-o sală de clasă la început, câteva zile, câteva ore. Greul a fost în timpul festivalului... atunci s-au văzut marile rezultate... atunci am dat primul șnur (și cam singurul) dinainte de spectacol... într-o sală mică, de conferințe, de la CMT (adică Centrul Multifuncțional pentru Tineri din Alexandria, acolo unde se desfășoară spectacolele de la Ideo Ideis). În afară de prietenii mei cei mai buni, care își doresc, la fel ca mine, să meargă mai departe cu actoria sau regia, pe ceilalți noi colegi de trupă nu îi cunoșteam aproape deloc.

Recunosc, la început n-am fost prea entuziasmată. Îi credeam delăsători, neimplicați, deloc receptivi. Voiam să treacă timpul mai repede! Nu îi priveam de la egal la egal. Cu timpul, după atelierele de dimineață (cu Ioana Brumar - mulțumiri pe această cale pentru toată energia pozitivă ce ne-ai insuflat-o), s-a produs o schimbare radicală. Ei nu s-au mai simțit judecați, noi nu am mai simțit că tragem de oameni. În sfârșit respiram la unison, ne doream același lucru: voiam un Ideo frumos, voiam să dăm totul la spectacol, voiam să rămânem prieteni și după festival. Și așa a fost!

A fost cel mai obositor Ideo de când merg eu... adică de vreo cinci ediții încoace. La 8 dimineața plecam spre repetiții, iar la ora 1 noaptea (în cazurile extreme) eram din nou acasă, după un milion de alte activități, pe care, dacă le-aș enumera, ne-ar lua o veșnicie. Anul acesta, ca și în ultimii doi ani, am avut "dublă cetățenie" - atribuții atât de voluntar, cât și de participant. Am fost ghid pentru trupa din Botoșani, Atelierul de teatru, care sunt, fără doar și poate, unii dintre cei mai carismatici și mai mișto oameni pe care i-am cunoscut în fest, à la longue.

Am avut parte de niște întâlniri nemaipomenite, care mi-au dat un avânt nebănuit, mi-au aprins din nou pofta de a crea, de a căuta răspunsuri, de a fi eu, de a fi din ce în ce mai mult eu - cu necunoscuți, cu apropiați, cu oameni care au devenit, pe rând, prieteni și parteneri de drum. Mentor pentru trupa noastră, la această ediție, a fost Corina Moise. Pe Corina o știam de ceva ani, de când făcea workshopuri cu noi, voluntarii de atunci, la Pădurea Vedea. Când am fost anunțați cine ne va fi mentor, cu toată sinceritatea, a fost o reală bucurie - m-am simțit safe, știind că avem alături pe cineva care ne susține, care știe ce înseamnă să fim la început de drum și care ne poate ghida cu blândețe și răbdare. Și pentru că tot s-a vorbit încontinuu la festival despre "core memory", trebuie să spun și eu care a fost core memory-ul meu 2025. Are cam trei bullet points, pentru că nu pot să-l reduc la un singur răspuns bătut în cuie:
Ultima zi de ateliere (în special atelierul de dimineață), când ne-am întâlnit cu Corina și am jucat "ghemul de frici". Acolo s-a produs o cacealma emoțională, un lanț al slăbiciunilor, care nu provoca durere, ci acceptare. Nu te simțeai singur, aveai certitudinea că fricile tale sunt întemeiate, că, deși plângi, nu e penibil, ci uman. Să fii vulnerabil e o formă de respect pentru viață.
Ultimul minut din spectacol, când eram toți pe scenă și a fost proiectată o selecție de poze din arhivă - cu noi când eram foarte mici, cu părinții, frații, și alții dragi. Pentru mine, acest moment a fost declanșator: am plâns fără nicio rușine pe scenă. A fost ca o gură de aer proaspăt, mai ales după ce eram deja blocată în transa monologului, pentru că eu am încheiat spectacolul nostru. Să ne văd pe toți pe ecran, fiecare cu propria realitate, a fost extrem de valoros. Cred că e o șansă prețioasă să ai acest "bilet" pentru o călătorie - cum cântă Mihaela Runceanu - spre lumea celuilalt.
Un drum spre casă de la ștrand. Ok, un început deloc poetic, dar cred că nu am mai avut de luni bune o discuție atât de plăcută, în același timp, cu amândoi prietenii mei cei mai buni. Separat, da, au mai fost momente, dar toți trei împreună... ai fi zis că atunci ne-am cunoscut, că ne e drag unul de altul, că nu e o rutină, că nu e doar așa, de amorul conversației. Mulțumesc, Isa! Mulțumesc, Vali!

Alte bucurii de prin festival le pun aici cu liniuță, pentru că uneori prea multe cuvinte pot altera experiența în sine:
Atelierul de costume cu Șteff Chelaru și ședința foto din sala de sport de la Agricol
Spectacolul Club 27, scris de Cătălina Mihai, în regia lui Alex Bogdan
Pauzele dintre spectacolele trupelor, când fugeam cu Isa după batoane proteice la supermarket
Serile de party la ștrand
Aerul condiționat care nu te lăsa să mănânci de la Alex Tell
Melodiile Beautiful Ones, Rain Over Me și Downtown
Realizarea spontană că aș putea face "vox populi" cu oamenii din festival - și am făcut aici
Șoferul de autobuz care a stat 10 minute după prietenul meu, blocat la coadă la magazin
Gala de închidere, când prietena mea Noemi a strigat sponsorii
Judith State și felul în care te face să ai încredere în tine.

Poate mai sunt și altele, dar le omit acum, fără să-mi dau seama. Abia aștept Ideo Ideis #21, vă zic din surse sigure că urmează o ediție cum n-a mai fost nicicând!