La atelierul său, experiențele din film și teatru se întâlnesc într-un spațiu sincer de explorare.
Atelierul de Teatru revine la Ideo Ideis, de această dată cu spectacolul Party 4 Winners de Miruna Bereșteanu (după Francis Veber, David Guion si Michael Handelman), cu regia semnată de Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca.
Vanessa Buga: Care e rolul tău ca trainer în tot complexul de evenimente care constituie Ideo Ideis-ul? Ce și cum faci din postura aceasta privilegiată de trainer, la care tinerii liceeni se uită cu mare încredere (și drag)?
Bogdan Tulbure: Cred că nu trebuie să abuzez de această poziție în primul rând, apropo de ce spui în întrebare. Și mai ales de puterea din această poziție. Cred că rolul meu în întregul Ideo Ideis e să le dau adolescenților ocazia să fie auziți, văzuți. Simt că un trainer e ca un liant între adolescent și încrederea sa în sine însuși. Uneori e nevoie de acest om care să observe la tine felul în care te comporți, skill-urile tale, unicitatea, calitățile, defectele și să ți le scoată în evidență. De multe ori tinerii fac lucruri super cool și nu își dau seama că ar putea face ceva mai mare din treaba respectivă. Sau emană o anumită energie de care nu sunt conștienți. Cel puțin ăsta e efectul pe care l-au avut asupra mea trainerii cu care am lucrat în trecut. Ieșeam după workshop-uri mai conștient de ceea ce aș putea să fac eu pe lumea asta. Asta încerc și eu să dau mai departe.
V.B.: Teatrul se bazează pe vulnerabilitate, teatrul de liceeni se bazează pe dublă vulnerabilitate. Cum construiești o relație de încredere cu adolescenți pe care abia i-ai cunoscut?
B.T.: De cele mai multe ori abordez workshop-urile foarte sportiv la început. Adică lucru, atmosferă primitoare pentru toată lumea dar fermă legat de regulile de funcționare, nu tolerez niciun fel de judecată sau comentarii fată de ceilalți, pun accentul pe lucru și disciplină, dar și pe incluziune și empatie, fără să intru în lucruri mult prea personale sau exerciții care stârnesc amintiri / sentimente greu de gestionat. Asta stabilește un punct comun pentru toată lumea, oricine și oricum ar fi. Un loc care simți că e sigur. Apoi, de aici nuanțăm lucrurile, dezvoltăm particularități individuale, desfacem probleme, facem mai multe glume, discutăm mai mult, etc., dar deja avem câteva repere bune de la început care ne ghidează pe toată durata workshop-urilor. Și de la acel punct de plecare pe care îl impun eu, restul aspectelor care țin de evoluția grupului în relație cu mine, vin în ritmul lor, ei dictează. Și de fiecare dată când ei decid să mai spargă o barieră, sunt acolo să primesc și să duc mai departe și cred că asta se simte și de aici crește factorul de încredere.
V.B.: Care este lucrul pe care ai învățat să nu îl faci ca trainer, chiar dacă la început părea util?
B.T.: Să nu fac prea multe exerciții raportat la timpul de lucru. La început aveam tendința să bag în program cât mai multe exerciții și să le facem în workshop pe banda rulantă. Sunt multe exerciții bune într-adevăr, dar între timp mi-am dat seama că e foarte important să mă uit la nevoile lor din secunda aia în care lucrăm și să aleg exercițiile în sensul ăsta, nu să vin cu ele pe hârtie, calculate la minut și să le executăm împreună. Le gândeam eu cu o logică bună de acasă, dar de multe ori situația e total alta pe teren și trebuie să te mulezi pe ei, că e pentru ei.
V.B.: Ce trezește săptămâna asta în tine, ceva ce viața de zi cu zi poate că adesea amuțește? Ce parte din tine simți că prinde cel mult viață când ești la Ideo Ideis?
B.T.: Partea creativ-inconștientă. Am mai zis asta de multe ori, genul ăsta de contexte sunt un mare reality check creativ pentru mine pentru că îmi dau seama că e mai simplu de fapt și că poți să faci orice, fără atâta presiune. Just go for it. Îmi aduce mereu aminte de perioada când eram eu de vârsta lor și nu aveam nicio limită, trăiam și gândeam liber, mă apucam de 100 de hobby-uri, experimentam, făceam tot felul de lucruri fără o miză imensă și super importantă. Cele mai multe skill-uri pe care le am acum, le-am descoperit atunci. Și nu m-am apucat de ele ca să fac bani sau să îmi plătesc chiria, ci pur și simplu pentru că îmi plăceau. Și mă bucura procesul. Și asta se pierde uneori acum și e normal, dar fac eforturi să keep it alive.
V.B.: O dată la câți ani începi să simți diferențe între generații?
B.T.: Nu îmi dau seama, simt că evoluția e mai rapidă acum. Până acum vedeai diferențele semnificative între generații precum părinte - copil. Acum simt că sunt generații diferite chiar și în rândul copiilor. Sunt mai maturi de la o vârstă mai mică, li se întâmplă anumite procese mai rapid. Datorită (sau din cauza) evoluției tehnologiei și vitezei cu care aceasta se dezvoltă, simt că reperele se schimbă mai repede și mai des. Nu știu încă dacă e ceva de bine sau de rău. Hai să mai revenim la subiectul ăsta peste vreo 20 de ani.
V.B.: Care este piesa de teatru pe care ai vrea ca fiecare adolescent cu care lucrezi să o citească măcar o dată? De ce?
B.T.: Cred că la Shakespeare sunt capturate multe "reguli de viață" valabile și azi. E un univers aparte, important pentru teatrul universal și cred că e interesant să treacă prin piesele lui pentru cum se scria pe vremea aceea și cum trăiau oamenii. Și la Cehov la fel. Greu de ales una singură.
V.B.: Care a fost un moment mic, aparent nesemnificativ, care te-a surprins sau care a rămas cu tine de-a lungul edițiilor precedente ale festivalului și în ce calitate veneai atunci?
B.T.: Au fost multe, dar țin minte un moment de când eram participant care a fost foarte ciudat pentru mine la vremea aceea. Eram la ștrand, era seară, înainte de ziua în care aveam spectacolul. Primul meu Ideo. Mă uitam la cer, la stele (eram foarte într-o zonă atunci cu universul și magia vieții și "de ce trăim" și chestii din astea) și am văzut pe cer un fel de semn de întrebare format din stele. Eram emoționat pentru ce urmează, spectacolele atunci erau o loterie, ori ieșeau bine ori ieșeau prost și nu aveai cum să controlezi asta sau să pregătești înainte rezultatul, oricât repetai. A doua zi am avut spectacolul, a ieșit bine, eram foarte bucuroși și după ce am petrecut o vreme, am ajuns cumva în același loc, pe același șezlong la ștrand și mă uitam iar la stele. Și exact în locul în care am văzut cu o seară înainte un semn de întrebare pe cer, acum era o inimă. Și chiar și atunci mă gândeam, ce naiba, nu are cum, dar mă uitam mai bine și chiar era acolo. Acum când mă gândesc la acel moment, nu cred că era nicio inima formată din stele pe cer, dar faptul că un festival, un context cu niște oameni, m-a făcut să fiu atât de pasionat de lumea asta, de meseria asta, să simt lucruri atât de profund încât să îmi distorsioneze realitatea, mi se pare mare lucru și sunt foarte recunoscător pentru asta.