Trupa de teatru Protha s-a înființat în anul 1994, în Panciu, din dorința de a aduce teatrul într-o comunitate mică și de a oferi tinerilor o formă de educație prin artă. În parteneriat cu Liceul Teoretic "Ioan Slavici" și Casa de Cultură Panciu, trupa a pus în scenă spectacole valoroase și a participat la festivaluri din toată țara. După o pauză în 2003, proiectul a fost reluat în 2011 și a crescut constant, devenind o prezență apreciată la nivel național și internațional.
Trupa Protha din Panciu revine la Ideo Ideis, de această dată cu spectacolul Wanda, în regia lui Cătălin Eduard Sfîrloagă.
Vanessa Buga: De ce, din toate lucrurile pe care le are orice om ca opțiune în ziua de azi, ați ales să lucrați cu o trupă de teatru de adolescenți, să pregătiți spectacole alături de ei, să participați la festivaluri de liceeni?
Eduard Crucianu: La mine este foarte simplu de ce am ales să mă întorc să ajut și să lucrez cu copiii: pentru că m-am simțit în trupă ca într-o familie, în care știam că, deși terminarea liceului însemna că o voi lua pe drumul meu, mereu voi avea un loc unde mă pot întoarce cu bucurie. Iar motivul pentru care am intrat în trupă a fost unul și mai simplu: m-a forțat mama. Având în vedere că am făcut și facultatea pe care am făcut-o, cred că e evident că nu regret că m-a trimis mama.
V.B.: Se spune că generațiile tinere așteaptă o recompensă imediată, un premiu, ceva palpabil. Vi se pare că sunt așa? Ce credeți că câștigă și ce credeți că pierd fiind așa cum sunt?
E.C.: E foarte interesant pentru mine să urmăresc generațiile mai tinere, pentru că din multe puncte de vedere sunt similare cu generația mea, dar cu siguranță observ cum pandemia a influențat foarte mult tinerii, în funcție de perioada din viață în care Covid ne-a prins. Mi se pare că este foarte greu pentru un tânăr să perceapă ideea de recompensă pe termen lung. Și mie mi-a fost foarte greu să înțeleg asta la facultate. Cred că un lucru care vine cu maturizarea este înțelegerea faptului că orice întâlnire, orice festival, orice spectacol văzut ne îmbogățește invizibil, subconștient, pe termen lung. Cred că asta e mai important decât orice premiu, care este într-adevăr mult mai palpabil, dar efectul e de scurtă durată.
V.B.: Cum gestionați relația cu ei date fiind cele de mai sus? Dar cu părinții și cu profesorii lor?
E.C.: Încerc să am răbdare. Să îi înțeleg. Să îi ascult. Să fiu prieten cu ei. Să îi fac să se simtă confortabil cu mine și unul față de celălalt. Este un termen foarte des folosit, pe bună dreptate, cred că este foarte importantă ideea de safe space, în orice context, dar cu atât mai mult într-un spațiu creativ, unde ne exprimăm pe noi înșine. Părinții lor sunt minunați și pur și simplu faptul că își lasă copii la teatru mi se pare un mare lucru.
V.B.: Povestiți-ne puțin cum și de ce s-a ales acest text și cum ați lucrat cu trupa spectacolul pe care urmează să îl prezentați la Ideo Ideis, 2025.
E.C.: Aici nu pot pretinde că știu răspunsul concret, pentru că eu eram deja la facultate când s-a lucrat la Wanda. Ce pot intui este faptul că domnul Sfîrloagă a ales acest subiect, și anume bullying-ul, pentru că este un subiect încă actual, din păcate. Mi se pare totodată că este un spectacol despre nevoia de a fi înțeles într-un grup, ascultat, pe care cu siguranță oricare din noi o are.
V.B.: Ideo Ideis a renunțat la premii acum mulți ani. În lipsa unei validări prin premii, de ce rămâne Ideo Ideis un festival la care trupele de teatru de adolescenți doresc să ajungă?
E.C.: Cred că focusul se mută pe întâlnire și pe îmbogățire împreună, ceea ce mi se pare minunat. Premiile sunt bune și ele, dar cum am zis mai sus, satisfacția dispare rapid și atunci când nu mai iei premiu la alt festival, apare dezamăgirea și frustrarea. Cred că atmosfera este mult mai puțin tensionată la un festival fără premii și lumea este mai deschisă și mai atentă la cei din jur.
V.B.: Cât de bine credeți că reflectă realitatea dumneavoastră sloganul festivalului de anul acesta? Pe dumneavoastră ce vă face să continuați?
E.C.: Este un slogan cât se poate de adevărat pentru mine. Oamenii pasionați mă fac să continui. Oamenii atenți și implicați mă fac să continui. Oamenii mă fac să nu cad în mine. Când am perioade mai dificile, încep să analizez și implicit să judec oamenii din jurul meu și să raportez tot ce se întâmplă la mine, să îmi "dau filme". De cele mai multe ori, soluția este să fiu mai atent la oamenii care mă hrănesc cu energie pozitivă, să comunic, să mă exprim, să ascult, lucruri care probabil se pot face și în capul meu, dar au o valoare mult mai mare când le fac cu alți oameni.
