De anul trecut, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti poate fi considerat un proiect de succes. În fine, de succes à la roumaine, foarte înrudit cu o victorie à la Pyrrhus, în care victimele de pe cîmpul de luptă înăbuşă sunetul triumfal al trompetelor.
Ideea Centrului, de fapt a unei structuri instituţionale destinate exclusiv dansului contemporan, nu neapărat cu acest nume, trecuse deja, la vremea plină de speranţă a schimbării de guvernare, de etapa primelor tatonări. Ani de zile, "o anumită parte" a coregrafilor făcuse presiuni pentru înfiinţarea Centrului, printre cei mai activi fiind Cosmin Manolescu (compania lui, "Proiect DCM", ţinea loc - sau măcar încerca s-o facă - unei platforme de iniţiativă artistică, cu bune conexiuni internaţionale, dar cu toate limitele inerente în activitatea unei organizaţii non-guvernamentale). Iar în final, ministerul lui Răzvan Theodorescu a cedat în faţa evidenţei: s-a înfiinţat CNDB, cu inevitabilele negocieri i s-a acordat şi sediul (la Teatrul Naţional, etajul 3/4, pînă atunci spaţiul de desfăşurare a Tîrgului de Carte), a fost numită şi o conducere interimară, s-au dat şi nişte bani (pentru minima supravieţuire), în aşteptarea noului an fiscal, care să permită şi nişte cheltuieli de amenajare. În timp ce Mihai Mihalcea îşi aducea maşina de cusut de acasă şi cosea, neobosită Penelopă, metri după metri de pînză neagră pentru pereţii albi şi goi ai nou-născutului Centru, la Ministerul Culturii se schimbau responsabilii, iar circul începea din nou.
Cu Mona Muscă, bătălia pentru păstrarea spaţiului şi acordarea de fonduri, cu Adrian Iorgulescu, pentru numirea directorului printr-un concurs corect. Distracţia a durat aproape încă un an, cu presiuni internaţionale şi vuiete de presă. Nici acum - din cauză că întreaga clădire a Teatrului Naţional intră în reparaţii şi consolidări - bani pentru investiţii în amenajări de săli şi studiouri nu prea sînt; sînt totuşi, din fericire, bani de proiecte. Şi de-aici începe - trebuie spus - o altă poveste.
A meritat tot acest efort? După atîtea idei consumate în virtualitate, după toată imaginaţia pusă la temelia unui etern performance instituţional, îşi mai poate "inventa" dansul contemporan românesc o miză, alta decît cea a continuităţii?
Şi, în realitate, adevăratul proiect al Centrului aici începe: le rămîne celor care lucrează acum acolo să (re)inventeze dansul contemporan românesc. Principiul ideologic pe care încearcă să-l pună în practică Mihai Mihalcea (directorul CNDB) şi Vava Ştefănescu (directoarea artistică) este dialogul între generaţii, opţiuni estetice şi viziuni artistice. Apoi dialogul cu artişti din alte domenii (de la muzică, literatură şi arte vizuale, la "fratele vitreg", teatrul). Dar, în primul rînd, dialogul cu publicul, mai degrabă sporadic, potenţial, virtual, după o lungă istorie a unei prezenţe publice la fel de sporadice. Iar dacă dansul contemporan a fost, este şi va fi o artă de nişă, la care nu poţi umple stadioane, asta nu înseamnă că funcţia lui socială (mai mult decît cea culturală) e neglijabilă. Nu e neglijabilă atîta vreme cît nu e neglijată: Stars High in Amnesia Sky (de Mihai Mihalcea) sau Outcome (de Manuel Pelmuş) vorbeau extrem de acut despre răvăşita memorie a trupurilor şi minţilor celor pe care 1989 i-a prins pionieri, ori despre presiunea cablată şi electrificată a vieţii postmoderne, însă cu o floare nu se face primăvară. Pentru asta e nevoie de o conştiinţă comună a referinţelor dansului contemporan, de o conştiinţă şi asumare identitară, de un spaţiu - mental - de identificare a lui ce, de ce şi pentru cine facem dans contemporan (şi, în paralel, de un "transfer de expertiză" între generaţia cu viziuni şi iniţiative puternice a lui Mihalcea, Pelmuş, Manolescu şi cea a coregrafilor emergenţi).
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (localizarea e esenţială întru identificarea internaţională a instituţiei, al cărei nume îl preia pe cel al structurii pariziene similare) a organizat deja, la începutul lui aprilie, prima sesiune de finanţare. Banii nu au fost foarte mulţi, şi nici proiectele. Însă ceea ce e remarcabil aici e diversitatea acestor propuneri (de la piese coregrafice, la proiecte editoriale). Ca direcţie (de a cărei lipsă am auzit a fi acuzat), CNDB e mai degrabă o platformă open source decît o instituţie, un spaţiu al acelei diversităţi, despre care vorbeam, şi al includerii; nu mulţi şi-ar fi imaginat, acum un an, că Centrul ar putea găzdui piese ale Companiei Orion Balet, în acelaşi timp cu proiectul "CorpoRealităţilor", şi totuşi a făcut-o. Pentru că miza CNDB e plasarea dansului contemporan, ca imagine, ca icon, pe harta mentală a spectatorului, iar asta presupune conotarea comunitară a acelui spaţiu, încărcarea lui cu viaţă, indiferent de formele ei de agregare.