Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2006

Radu Mihăileanu: Aş veni la TIFF şi ca voluntar


Observator Cultural, iunie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorul francez de origine română Radu Mihăileanu a venit recent la Cluj, la invitaţia Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Deşi mai participase anterior la alte două festivaluri autohtone (DaKINO şi Marea Neagră), acum a fost pentru prima dată membru al juriului, rol pe care îl îndeplineşte frecvent în competiţii din străinătate. Însă, la Cluj, Radu Mihăileanu a fost mai mult decît atît: după ce ziua participa la obositoare vizionări şi dezbateri, în fiecare seară regizorul era sufletul petrecerilor TIFF-ului. Am ţinut să-i smulg cîteva declaraţii, despre Festival şi nu numai, după Gala de Închidere, şi am reuşit s-o fac de pe la orele 3-4 din dimineaţa următoare. Dar asta, cum puteţi observa, nu i-a influenţat cu nimic receptivitatea sau inteligenţa răspunsurilor. Puteţi observa şi cum reputatul regizor francez vorbeşte despre cineaştii români la persoana întîi plural...


Mihai Fulger: Cum a fost competiţia TIFF-ului?
Radu Mihăileanu: Bună, puternică; chiar nu-mi aduc aminte să mai fi fost într-un juriu de festival şi să fi avut în competiţie atîtea filme bune, încît să ne fie foarte greu să alegem. Pînă la urmă, sîntem destul de mulţumiţi cu palmaresul şi avem un singur regret: e trist că filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, n-a luat nimic. Am vorbit mult despre asta cu toţi membrii juriului, pentru că la toţi ne-a plăcut foarte mult filmul lui...

M.F.: Atunci de ce nu i-aţi acordat măcar o menţiune?
R.M.: Pentru că aveam deja două menţiuni speciale, care fuseseră decise încă din timpul săptămînii şi care amîndouă aveau importanţa lor. Este vorba de un film egiptean (Clădirea iacubiană de Marwan Hamed), care prezintă societatea musulmană cu foarte multă libertate şi trebuia să marcăm curajul regizorului din punct de vedere artistic şi politic, precum şi de un documentar italian (Viva Zapatero! de Sabina Guzzanti), care este important şi pentru România; noi am vrut să dăm un semnal, cu speranţa ca vreo televiziune să-l cumpere şi să-l difuzeze aici, deoarece trebuie să acordăm mare atenţie problemei libertăţii presei. Nu puteam să mai dăm şi o a treia menţiune specială, pentru că ar fi fost ca şi cum dăm premii gîrlă, iar celelalte două menţiuni şi-ar fi pierdut semnificaţia. Mai exista şi o problemă etică pentru un festival românesc: în competiţie erau două filme româneşti foarte puternice şi, din cinci membri ai juriului, doi eram români (eu şi Anamaria Marinca), aşa că ar fi fost puţin bizar să le premiem pe amîndouă. Cred, totuşi, că e mai bine să avem probleme din bogăţie decît din lipsă. Filmul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost?, a ieşit cîştigător în unanimitate, de la început, apoi toţi cei cinci membri ai juriului am susţinut mult şi filmul lui Cătălin. N-a ieşit şi asta e, cred, singura tristeţe a noastră. I-am explicat imediat situaţia lui Cătălin; bine, eu ştiu că e greu să înţelegi, chiar dacă îţi spun oamenii după aia că meritai premiu, e doar vorbărie... Singurul lucru care mă consolează pe mine şi care îl va consola şi pe el pe termen lung este faptul că s-a dovedit un regizor extraordinar. Chiar dacă noi n-am putut să-i dăm premiu acum, el va mai lua cu filmul ăsta multe premii, iar publicul, românesc şi din lumea întreagă, va veni în număr foarte mare să-l vadă, deci sînt sigur că nu va fi nici o problemă pentru cariera lui. Asta este singura consolare a mea şi a celorlalţi. În rest, sîntem fericiţi pentru Corneliu...

M.F.: Ce-a avut în plus filmul lui faţă de celelalte filme din competiţie?
R.M.: A fost sau n-a fost? este un film de debut cu o forţă extremă, ironie şi umor, pe un fundal totuşi tragic, cu actori excepţionali şi o regie foarte bună, dar şi cu un suflu de viaţă extraordinar şi o perspectivă profundă asupra societăţii. E o poveste care pare mică, dar e foarte mare. Am avut acelaşi sentiment ca şi la Cătălin, că omul ăsta va fi un regizor mare al cinematografiei mondiale. Chiar dacă e la primul film, se vede imediat că va face o carieră nebună. Repet, nu încercăm să facem ierarhizări, fericirea noastră este că acest handicap, să-i zicem, vine dintr-o fericire. Înainte nu aveam nimic de ales, ne gîndeam în fiecare an ce să premiem, pe cînd astăzi avem prea multe de ales. Hai să fim fericiţi cu acest handicap, chiar dacă, ca prieten, sînt preocupat de Cătălin şi aş vrea ca el să nu fie dezamăgit.

M.F.: În afara competiţiei, aţi mai văzut filme care să vă placă?
R.M.: Am văzut prea puţin. Vedeam totuşi cam trei filme pe zi, aveam întîlniri şi dezbateri... Eu lucrez în paralel şi la nişte proiecte în Franţa, deci eram în restul timpului pe computer şi pe Internet. Mai erau şi chefurile, dar, cu tot cheful, trebuia să mă trezesc la 8 dimineaţa.

M.F.: Dacă îmi îngăduiţi, păreţi a avea o sursă inepuizabilă de energie. Cum reuşiţi să rezistaţi atît de bine?
R.M.: Sincer, nu ştiu. Dar nu-mi voi pune întrebarea, pentru că, în ziua în care o voi face, nu am să mai rezist. Ştiu că viaţa e scurtă, ni s-a acordat doar o secundă şi trebuie să umplem pînă la vîrf această secundă. Ba eu chiar încerc s-o fotocopiez, ca să am mai multe. Iar cînd nu mai pot, mă duc să mă culc.

M.F.: Cum vi se pare TIFF-ul în general?
R.M.: E nemaipomenit: numai prieteni, numai oameni extraordinari, precum şi multe concepte şi idei pe care nu le-am mai întîlnit nicăieri în lume. Se proiectează filme de foarte bună calitate, se discută, sînt conferinţe, vin oameni interesanţi din România şi din toată lumea, există voluntari excepţionali, care vin şi ei din lumea întreagă. Eu n-am mai văzut nicăieri voluntari care să vină din Belgia, Olanda, SUA, Canada, Coreea de Sud... Mă gîndeam că nu poţi fi voluntar la un festival dacă nu vorbeşti limba locală, dar ei n-au nevoie, se descurcă. Iar Let's Go Digital! mi se pare cea mai bună idee pe care am întîlnit-o în vreun festival. TIFF-ul şi formează tineri, care au mare talent, pun nişte întrebări mature şi de o acuitate extraordinară, iar scurtmetrajele pe care le-au făcut sînt de mare valoare. Am vorbit cu copiii ăştia şi mi-au spus că, imediat ce se întorc acasă, vor să pună mîna pe o cameră digitală, să mai facă un film şi să-l monteze în computer. De aceea, la întrebarea dacă noua generaţie de aur, "Noul Val" al cinematografiei româneşti, este o întîmplare sau nu, răspunsul este, clar, nu. Pentru că tinerii ăştia se duc şi ei acasă să facă filme, deci vor reveni. Spectatorii de aici sînt de aur, ar trebui să fie plătiţi ei ca să vină la cinema. Sînt nemaipomeniţi: pot sta pe jos sau în picioare tot filmul, aplaudă şi se manifestă mereu, iar seara îi revezi la chefuri, în discoteci. Festivalul ăsta are un suflu care nu trebuie să se piardă. Asta vine de la echipa asta formidabilă care l-a creat şi care îl organizează: toţi tineri, entuziaşti, care n-au decît chef să vină anul viitor. De obicei, după aşa un festival, toţi organizatorii sînt obosiţi şi de abia aşteaptă să plece în vacanţă; ei zic invers: am chef să reîncep. TIFF-ul e un fenomen incredibil. Eu l-am pus în agenda mea şi, dacă nu lucrez la anul, aş veni aici şi ca voluntar. Dacă nu mă acceptă nici ca voluntar, îmi iau eu o cameră la hotel, vin să văd filme şi să fac chefuri.

M.F.: Credeţi că filmul românesc are viitorul asigurat după aderarea la Uniunea Europeană?
R.M.: Ca orice în viaţă, nimic nu e asigurat e dacă nu te mişti un pic; dacă aştepţi totul mură-n gură, nu pică nimic. Aici am vorbit mult cu regizorii, cu producătorii, cu CNC-ul, cu televiziunile, cu toate organizaţiile din cinematografia română, care sînt toate foarte puternice astăzi; este o generaţie excepţională, un real fenomen. Acum trebuie să ne organizăm, să nu ne mai ciondănim, să ne aşezăm împreună la masă şi să vedem unde e nevoie să dăm un mic brînci, ca să împingem puţin căruţa mai în faţă. Mai e destul de lucru, mai există cîteva lacune care ne vor cere puţin timp; ele ţin mai ales de partea juridică: trebuie formaţi jurişti pe audio-vizual şi pe cinema, care azi sînt foarte rari. E o branşă foarte complexă: nu oricine poate să înveţe repede toate legile, şi europene, şi mondiale, şi româneşti. Avem deci de lucru, dar sîntem toţi conştienţi şi pornim la drum împreună. Inclusiv cu presa, pentru că vom avea nevoie şi de ea, să scrie despre ceea ce vrem să facem şi să fie un intermediar în relaţia cu autorităţile. Sîntem toţi în acelaşi vapor şi cred că ne îndreptăm spre un răsărit foarte frumos. Dar cel mai important lucru este ca publicul să vină la filmele noastre. Trebuie să fim conştienţi că cinema-ul este şi artă, dar şi spectacol. Asta înseamnă emoţie, înseamnă că, atunci cînd spectatorii vin şi plătesc biletul ăla, care poate e un pic scump pentru ei, trebuie să facă o mică călătorie, nu să trăiască aceleaşi lucruri pe care le trăiesc în viaţa de toate zilele. Acesta este mesajul de azi al publicului, care s-a cam săturat de un cinema numai mizerabilist. Mizeria există şi n-o vom putea scoate complet din filmele noastre, dar umorul devine caracteristica noastră profundă. Trebuie să le oferim spectatorilor umor, sentimente, emoţii şi o călătorie, o evadare. Cu fiecare film, ar trebui să le urăm o călătorie plăcută de o oră şi jumătate.

M.F.: Nu v-a fost frică să veniţi cu trofeul César în România?
R.M.: Nu mi-a fost frică de hoţi, dar mi-a fost teamă să nu fie interpretat greşit gestul meu, să nu pară că încerc să mă dau mare. Dar eu eram foarte fericit, de aceea am vrut să-l aduc la prieteni, mai întîi la Bucureşti şi apoi aici la Cluj. Asta pentru că e al meu, dar e şi al lor.

M.F.: Sînteţi primul român care cîştigă un premiu César...
R.M.: Ştiu asta şi mă bucur, dar în acelaşi timp nu e mare brînză: alţi regizori români au cîştigat premii mari la Cannes şi la Berlin... E foarte bine că înaintăm, însă, cum am vorbit şi cu Corneliu, care e un tip extraordinar de simpatic şi de lucid, noi ştim foarte bine că, orice premiu am lua, el ne ajută doar la finanţare. Problema noastră e aceeaşi: nu filmul trecut, ci tot timpul filmul viitor. Chiar dacă sîntem fericiţi şi încîntaţi de aceste trofee sau de renumele cîştigat, nu putem trăi numai în trecut. Problema este frica de a nu face un film prost, de a nu simţi în ochii spectatorilor de la prima proiecţie că filmul nu le-a plăcut. Oricîte filme am avea, frica asta rămîne. Poţi să fii şi Spielberg, să ai mii de Oscaruri, tot te duci înapoi la tine acasă, tot ai o foaie albă în faţa ochilor şi un stilou în mînă şi tot trebuie să scrii o chestie care să atingă sufletul şi mintea publicului.

M.F.: Totuşi, înainte de a vorbi de filmul viitor, haideţi să vorbim puţin şi de filmul trecut, proiectat acum şi la Cluj, pentru că unele lucruri nu se ştiu la noi...
R.M.: Cu Va, vis et deviens, am avut în Franţa aproximativ 600.000 de intrări în sală, ceea ce e enorm pentru un film fără vedete, vorbit în trei limbi şi cu o durată de două ore şi jumătate; toate astea sînt numai handicapuri pentru un film francez. DVD-ul s-a vîndut excepţional. De obicei, numărul de DVD-uri vîndute în Franţa pentru un film american este de 10% din numărul de bilete vîndute. Noi am vîndut la ora asta cam 80.000, mai multe decît De battre mon coeur s'est arrêté, care n-a depăşit 50.000, deşi a avut în jur de 1.200.000 de intrări la cinema. În plus, DVD-ul nostru a fost dublu, deci mai scump. Iar De battre... e un film mai scurt de două ore, e vorbit în franceză, are o vedetă foarte mare în Franţa (Romain Duris) şi un regizor cunoscut şi apreciat (Jacques Audiard). Pe postul de televiziune Canal Plus am avut prima vizionare cu Va, vis et deviens pe 30 mai şi am avut un procentaj de spectatori (share) de 8,1%, care este enorm pentru un canal codat. De asemenea, am avut un excelent index de satisfacţie (calculat în funcţie de numărul de spectatori care, atunci cînd urmăresc un program, rămîn pînă la sfîrşit), cel mai mare din istoria de 20 de ani a postului. Practic, în Franţa avem covorul roşu...

M.F.: La ce proiecte lucraţi?
R.M.: Scriu la două proiecte personale în paralel, dar nu pot da detalii deocamdată. Voi face vara asta primul meu documentar, un film despre "Operaţiunea Moise", un fel de completare la Va, vis et deviens. Noi voiam să facem acest documentar acum trei ani, dar atunci oamenii nu ne-au dat bani, pentru că nu aveau încredere în subiect. Între timp, lungmetrajul a fost o bombă acum şi ne-au chemat ei pe noi ca să ne finanţeze filmul; ne-am trezit de pe o zi pe alta cu toţi banii, deci ar fi fost păcat să nu-l facem. Mai şi produc două filme: unul care în principiu se va filma în Tunisia, pentru care am şi scris, şi altul care se va face în România. Nu pot spune prea multe acum, pentru că sîntem încă în tratative, dar al doilea este coprodus cu o firmă românească, scris de o româncă şi regizat de un român. Cînd vor fi toate lucrurile bine puse la punct, veţi şti. Acum mă întorc la Paris ca să fac un videoclip.

M.F.: Aveţi timp să faceţi şi videoclipuri?
R.M.: Fac foarte rar, numai pentru prieteni şi pentru cîntece care-mi plac cu adevărat. Acum este vorba de un vechi prieten, Patrick Bruel, cel mai popular cîntăreţ francez (vinde numai în Franţa cam 1,5 milioane de exemplare din fiecare CD pe care-l scoate) şi un cunoscut actor. El face cîntece minunate şi vrea să lucrăm împreună şi la un lungmetraj, dar pînă acum nu am reuşit. Nu am mult de lucru la videoclip, doar două zile, dar şi el e important, pentru că există aceeaşi presiune de a nu da greş.

M.F.: Cînd veţi reveni pe platouri?
R.M.: Scriu încet, nu mă grăbesc, pentru că ştiu că scenariul este partea cea mai importantă a unui film; cum scriu şi la două proiecte în acelaşi timp, e imposibil să încep lucrul anul ăsta. Voi termina filmările la documentar prin august-septembrie şi probabil scenariile vor fi gata prin octombrie-noiembrie, apoi încep castingul, finanţarea şi restul etapelor; sper că vom putea filma în primăvara anului viitor.




Radu Mihăileanu s-a născut la 23 aprilie 1958 în Bucureşti. Înaintea plecării sale din România, era animatorul unei trupe de teatru (dramaturg, regizor şi actor), precum şi actor la Teatrul Evreiesc din Bucureşti. Părăseşte România în 1980, trece prin Israel şi se stabileşte în Franţa, unde urmează cursurile Institutului de Înalte Studii Cinematografice din Paris şi lucrează apoi ca asistent de producţie. Debutează în lungmetraj în 1992, cu Trahir. Dintre filmele sale, mai amintim Train de vie (1998) şi Va, vis et deviens (2005). Va, vis et deviens a fost al doilea film al anului trecut în Franţa, după De battre mon coeur s'est arrêté de Jacques Audiard, aducîndu-i cineastului primul premiu César (pentru scenariu) obţinut de un român.



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Fulger


Alte articole

 37 Uses for a Dead Sheep la TIFF 2006, Carmen Mezincescu
 Aerul de la TIFF 2006, Andrei Gorzo
 Plus / minus TIFF 2006, Laurenţiu Brătan
 Sec de TIFF, Andrei Creţulescu
 TIFF 5. A fost şi va fi..., Alin Ludu Dumbravă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer