Festivalul Internaţional de Film Transilvania a ajuns anul acesta la ediţia (semi)jubiliară cu numărul 5. Ceea ce observă mai ales invitaţii străini, e că festivalul a crescut mult mai repede ca altele din zonă, în 5 ani precum alţii în 10. Printre aceşti "alţii" se numără, de exemplu, festivalul de la Sofia, care după 10 ani (ediţia de anul acesta, din martie) încă n-a reuşit să construiască o selecţie uniformă, cu filme de calitate. Filmele, la Sofia, au nivel foarte inegal, iar acesta e probabil rodul unei selecţii colective.
Unul din punctele forte ale selecţiei de la Cluj e coerenţa programelor şi secţiunilor, păstrată de la an la an de Mihai Chirilov (care anul acesta a preluat postul de director al festivalului de la Tudor Giurgiu). Creşterea festivalului e însă vizibilă şi impresionantă la capitolul "activităţi conexe": concursul de scenarii, programul Let's Go Digital, petrecerile, invitaţii (invitat de onoare a fost, anul acesta., Vanessa Redgrave).
Competiţia a grupat, ca de obicei, 12 filme de debut (prim sau al doilea lung-metraj), Marele Premiu (Trofeul Transilvania) revenindu-i lui Corneliu Porumboiu pentru A fost sau n-a fost? Porumboiu şi-a atras şi simpatia publicului, nu doar pe cea a juriului, tot el obţinând Premiul Publicului (pe bază de vot). Şi tot Porumboiu a obţinut premiul pentru film românesc! A fost sau n-a fost? se conturează deja drept filmul românesc al anului, cu premiile de la Cannes şi de la Cluj.
N-a obţinut nici un premiu Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, al lui Cătălin Mitulescu, deşi ar fi meritat, măcar pentru rolul Dorotheei Petre (care obţinuse şi la Cannes menţiunea de interpretare în cadrul secţiunii Un Certain Regard).
Unul din favoritele competiţiei a fost georgianul (coproducţie cu Franţa) 13 Tzameti / 13 Negru, de Gela Babluani. Filmat în alb-negru, cu o imagine foarte bună, pentru care a şi obţinut un premiu - Tarrel Meliava, cu un rol principal (George Babluani, fratele regizorului) surprinzător de bun şi cu o poveste stranie care se încheagă foarte bine mai ales în a doua jumătate a filmului, Tzameti a obţinut şi Premiul Criticii Internaţionale - FIPRESCI.
Danezul En Soap (regia Pernille Fischer Christensen) respiră un aer à la Christoffer Boe (Reconstruction, Allegro) şi a fost un alt favorit din competiţie. E îmbibat cu tristeţe şi singurătate - povestea prieteniei dintre un travestit ce vrea să devină transsexual şi vecina de deasupra, care vrea să-şi trăiască singurătatea după despărţirea de prietenul / soţul ei. David Dencik a obţinut premiul de interpretare pentru rolul travestitului.
Ungurul Pálfi György realizase acum 4 ani un film-revelaţie - Hukkle. Iese din nou anul acesta la rampă cu un film-şoc - Taxidermia, premiat pentru regie la Cluj. Extrem de controversat la Cannes (unde fusese proiectat în secţiunea Un Certain Regard), filmul prezintă destinul a trei generaţii (bunic-tată-fiu), fiecare marcată de o ciudăţenie grotescă. Bunicul (un personaj à la Woyzeck) frustrat, obsedat sexual, victimă a constrângerilor sociale, dă naştere unui fiu cu coadă de porc, pe când făcea sex cu soţia stăpânului, pe nişte şunci de porc. Stăpânul îl omoară când îl prinde în flagrant, dar îi creşte copilul. Acesta, la rându-i face "sport" în perioada comunistă - întreceri cu mâncare. Ajunge super-obez şi e mâncat de pisici. Fiul lui e împăietor de animale. Îşi împăiază tatăl (n-are prea mult de lucru, pentru că interiorul îl curăţaseră deja pisicile - îi mâncaseră toate maţele), apoi se împăiază pe el însuşi, ridicând împăierea la rang de artă supremă. Grotesc, la limita suportabilului, cu imagini şocante, Taxidermia e totuşi un film de excepţie, cu o fantezie debordantă (ecranizare după nişte povestiri) şi o imagine de nota 20. Am ales să povestesc filmul pentru că nu cred că vreun distribuitor din România se va încumeta să-l cumpere pentru sălile româneşti...
Printre atracţiile festivalului, din afara competiţiei, Sympathy for Lady Vengeance, al lui Park Chan-wook, a fost probabil unul dintre cele mai aşteptate. E partea a treia din trilogia răzbunării, în care mai intră Sympathy for Mr. Vengeance şi Oldboy (ambele prezentate la festivalul de la Cluj în anii trecuţii) şi e, ca şi celelalte două, un film de excepţie, cu care Park Chan-wook îşi continuă o carieră briliantă, în permanenţă ascendenţă.
The Pianotuner of Earthquakes e cel mai recent film al fraţilor (britanici) Quay, cărora anul trecut li se dedicase la Cluj o cvasi-integrală. The Pianotuner of Earthquakes e acel gen de film care vine din şi te plonjează în altă lume, un cinema pur, desprins de tot ce e prozaic, de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia şi o atmosferă din care n-ai vrea să mai ieşi niciodată. E genul de film care se face o dată la 10 ani, fără mare aderenţă - nici la public, nici la critică; filmul care trăieşte prin el însuşi, operă dincolo de noţiunea de perfecţiune. E genul de film care nici nu se poate povesti, nici nu se poate comenta, pentru că a plonja în el nu se compară cu nici un comentariu.
O lume aparte - amestec de copilărie şi grotesc - propune şi Tideland, al lui Terry Gilliam. Înrudit îndeaproape cu Fear and Loathing in Las Vegas, Tideland e oglinda unei lumi care se prăbuşeşte şi se descompune din cauza drogurilor, văzută prin ochii unui copil şi ai unui adult. De o fantezie morbidă, cu o imagine de excepţie, Tideland e unul din cele mai bune filme ale lui Gilliam.
Revenind la competiţie, menţiuni speciale au fost acordate pentru două filme: documentarul italian Viva Zapatero!, de Sabina Guzzanti, despre cenzura din Italia din vremea guvernului Berlusconi; şi egipteanul de aproape trei ore Omaret yakobean / Yacoubian Building, de Marwan Hamed. Dacă menţiunea poate avea eventual justificări politice în cazul documentarului italian, e greu de găsit vreo justificare în cazul egipteanului, care nu se ridica la nivelul unui film demn de a obţine un premiu.
În sfârşit, printre alte premii - cel pentru scurt-metraj românesc lui Cristian Nemescu, pentru Marilena de la P7; premiul de excelenţă lui Ştefan Iordache; şi premiul pentru întreaga activitate - Vanessa Redgrave.