Mai întâi, poarta. Imediat pe stânga. Te izbești de ea. N-o poți ignora. N-o poți ocoli. Și, constați repede, nici măcar nu-ți lasă loc de întors. Căci, prezența ei acolo, atât de concretă, e fără opțiuni. Atât de masivă, impune. Neagră, ca o umbră. Copleșitoare, ca un vis nedorit din amintirea căruia vrei să te desprinzi. De neclintit, de nepătruns cu privirea. Mesajul mut al ulucilor de lemn înfipte vertical ca niște semne de exclamare. Șipca orizontală ce susține ulucile, întărind opreliștea. Un drum cu sens unic înfundat. Drugul gros, butucos, pieziș, ca un zăvor al sorților. Patina lemnului, tăciune stins. Ici, cenușă alburie, colea, oțeliu de bazalt, pari lați, smoliți. Griuri fâșii, ca niște zăbrele, plumburiu mat de consistența zidului, capăt de drum, spații închise, senzații claustrofobice, refuzuri, negări, interdicții, silogisme desfirate până la absurd. Poarta. Închisă.
În picioare, în fața porții. Ești vulnerabil, ca un copil. Pentru că trebuie să aștepți. Ochii caută instinctiv o cale de acces, o firidă prin care să poți privi, o nișă prin care să te poți strecura, un ivăr care să-ți descuie. Nimic. Nu știu cât zăbovești acolo. Câteva secunde, poate mai mult. Sigur e că tot ce-i dai îți va înapoia cu dobândă. Fiecare clipă în care întârzii în fața porții, fiece neastâmpăr înfrânat, fiecare nerăbdare înăbușită, fiecare întrebare, nedumerire, curiozitate, ezitare, cuvânt căutat, idee urmărită. Tot ce-i dai îți întoarce. Ca în copilărie, când pleci cu colindul și aștepți în fața câte unei case să ți se deschidă, să-ți cânți urările și să-ți primești covrigii ori bomboanele. Sau ca în basmul acela în care tânăra sărmană întâlnește în drumul ei o fântână neîngrijită pe care o curăță, fiind răsplătită mai apoi de zâne. Sau ca în povestea cu tânărul inimos care salvează niște furnici și o albină găsite în cale, fiind mai târziu ajutat de către micile viețuitoare. Pentru că asta este expoziția domnului Radu Șerban. Invocarea unui moment de reverie, când, cu forța închipuirii, spargem porțile fragede ale realității, evadând în lumi fantastice. Basmul eroinei care, înfruntându-și temerile, își urmează chemarea. Povestea eroului rătăcit care își regăsește drumul.
În picioare, în fața porții, așteptând. Așa începe povestea. Așteptând, se țese timp, iar în pânza translucidă a timpului se înfiripă lumina. Ca un răsărit. Crescând încet din orizontul timpului. Din așteptare se face lumină. Și, treptat, îți deprinzi ochii cu lumina. Și lumina lucrează. Traversând apele transparente ale ochiului, prefăcută în impulsuri nervoase, lumina devine formă și culoare. Ușor, ca o dezmorțire, griurile ulucilor porții devin culoare. Pe rând, dibui niște ruginiu, puțin violet de stânjenel, indigouri lichide, albastru-cenușiu, colombin, poate ceva passe-velours, poate niște purpură ori chiar roz balais. Apoi, după încă o clipă, galben: trei scântei de galben în colțul din dreapta sus, locul soarelui. Și, înfometat de așteptare, văzul caută culoarea, străpungând peretele mineral al porții. Culoarea dă adâncime grilajului bidimensional al șipcilor, iar adâncimea devine spațiu. Și-n spațiu năvălește aerul. Și-n aer respiră lumea. Și parcă întrezărești poarta deschizându-se. Parcă auzi scârțâitul balamalelor neunse de-o veșnicie, murmur de voci, ba chiar niște pași îndepărtați, fremătări de viață în vreo curte dincolo de poartă, poate simți un miros tăios de tăciuni, un iz înecăcios de fum și arome dulci de mâncăruri, poate, de ce nu, ți se face puțin foame și vrei să știi ce clocotește-n oale, aburul bucatelor îți mângâie parcă obrajii și căldura lui îți dă ghes, și scânteia unei întrebări îți încolțește-n minte, și-'ndrăznești să treci dincolo: Cine-i acolo? Cine-i dincolo? Și-atunci începe povestea. Când vrei să asculți mai departe.
Și, cu fiecare pas, povestea merge mai departe. În felul ei, fără cuvinte. Din imagini și amintiri, din urma lor lăsată-n timp. Ca o trecere. De la o poartă la alta: Poarta 0, veche și mută, de dinainte de început, Poarta I, cu mugurii ei de soare, ca un a fost odată, Poarta II, cu uluci străvezii, dizolvându-se în eterul dindărăt, ca scufundate într-o apă a memoriei, Poarta III, cu câteva scânduri căzute dând la iveală zdrențe de turcoaz crud, ca o primăvară într-o grădină, Poarta IV, împroșcată cu albastru-porumbel, ca pătată cu cer. Porțile pictorului, răbojuri crestate cu griuri și lumină, cu simboluri și culori. Povestindu-ne despre ce rămâne din destrămarea timpului, despre petrecerea lumii și vremea ce vremuiește, de care ne amintește filosoful Noica.
Expoziția Interval a domnului Radu Șerban este o meditație. Pictura și grafica sa propun o căutare interioară, înlăuntrul nostru, mai degrabă decât în afara lumii. Odată ce trec de porți, ochii noștri răzbat prin acrilicul de pe pânză, prin tușele de cărbune de pe hârtie. Și, când vezi dincolo, vezi, de fapt, în tine. Căci, în fața lucrărilor artistului, nu suntem seduși de lume în înfățișarea ei cotidiană, inundată de formă și culoare, ci, mai degrabă, îmbiați să trecem de vizibil, în căutarea inteligibilului, a lumii atemporale a Formelor. Spiritualizată, arta aceasta este un exercițiu de contemplație interioară, o muncă cu sine, o disciplină a tăcerii, dincolo de teatrul lumii, de perspectiva și volumul obiectelor ei. Un îndemn socratic de autocunoaștere, de anamneză, de reamintire. De regăsire a Formelor simple, de recuperare a poveștilor universale, fără cuvinte, ale omului, încrustate în geometria elementară a simbolurilor primare: punctul și cercul, linia, pătratul, crucea. Odată ce treci de poarta deschisă de pictorul Radu Șerban, nu poți asista pasiv la spectacolul lumii. Ci, înaintezi, pas cu pas, în efortul de înțelegere a ceea ce rămâne dincolo de frenezia ei, de petrecerea ei, de vremuirea vremii. Un antrenament al răbdării, însoțind artistul ca într-o plimbare, așa cum Phaidros îl însoțește pe Socrate în preumblarea sa în afara cetății Atenei, dincolo de poarta Diomeia, într-un dialog despre frumos sau, mai curând, despre căutarea frumosului.
Indiferenți sau doar grăbiți, înfricoșați sau doar rătăciți, stăm în fața porții, ne amintește artistul. În fața porții stăm și așteptăm, ca niște copii, să ni se deschidă. O promisiune ce ne cere, însă, ceea ce avem mai de preț: timp. Un bănuț de răbdare lăsat la vama timpului.
* Expoziția Interval, pictură /desen, Radu Șerban, 25 iunie - 20 iulie 2025, Muzeul de Artă Cluj-Napoca. Vezi catalogul expoziției: raduserban.ro/catalogues





