Și, până la urmă, ce vrem / ce alegem / ce ne facem? Vrem societate condusă de aristocrați, de viță nobilă, de monarhi cu pedigree imaculat? Vrem țărănimea, muncitorimea, oamenii simpli la putere? Vrem stat de drept, legi, reguli, justiție legată la ochi, aceeași pentru toți? Vrem Biserică reformată, adusă la zi, în pas cu vremurile, cu necazurile și visele oamenilor? Pe toate ni le aduce în scenă Kohlhaas-ul Trupei Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare, spectacolul regizat de Marcel Bélai, cu premieră în februarie 2025 și reprezentație la Metropolis în a 3-a seară de BukFeszt 2025.
Marcel Bélai (30 de ani, născut la Budapesta, absolvent 2018 licență regie teatru Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, clasa Aba Sebestyén, absolvent 2023 master regie teatru aceeași universitate, clasa László Bocsárdi, doctorand & lector asociat la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, coordonator științific András Hatházi), unul dintre cei mai interesanți & promițători tineri regizori. Bélai este și autorul, alături de Réka Takács, al textului înscenat în spectacolul sătmărean, pornind de la un mit fondator (romanul Legenda lui Michael Kohlhaas publicat de Heinrich von Kleist în 1810 și bazat pe povestea reală, de început de secol 16, a comerciantului / geambașului de cai Hans Kohlhase), câteva prelucrări ale acestuia (piesele Floriile unui geambaș, scrisă de Sütő András în 1975, și Közellenség, de István Tasnádi din 2002) și Un inamic al poporului de Henrik Ibsen din 1882.
Mihály Kohlhaas (Zsolt Orbán). Un cetățean onest, un om cumsecade, un familist cu doi copii. O nedreptate, o taxă-fantomă impusă de un cetățean, Vencel (Anna Sosovicza), pentru că așa au dorit mușchii dumnealui, și încăpățânarea lui Kohlhaas de a-și căuta și obține dreptatea. Un avocat tocmit (Gyula Gaál), un proces deschis, un proces amânat, un proces pierdut. Un apel la prințul suveran (Gyula Gaál), pusă printr-un intermediar de încredere, Kallheim (Blanka Moldován). O călătorie a soției (Anna Sosovicza) cu speranța unui deznodământ fericit. Încercări peste încercări, cheltuieli peste cheltuieli. Totul, sortit eșecului. În plus, pierderea servitorului, Herse (Szilárd János Szabó), și, mai ales, moartea soției. Până aici!
Kohlhaas devine un rebel. Sistemul (de legi, de reguli, de cutume) în care credea s-a prăbușit, trăiască anti-sistemul! În fruntea unei oaste, Kohlhaas pornește iadul. Asaltează domeniul lui Vencel, apoi orașele, amenință însăși stăpânirea supremă. Într-o splendidă scenă de luptă decorată sonor de obsedantul I Just Died in Your Arms Tonight al britanicilor de la Cutting Crew (parte a unui coloane sonore altfel instrumentale, care marchează, deopotrivă subtil și pregnant, mai ales pe bază de percuție, multiple momente ale spectacolului - colaborator muzical: Blanka Moldován), Bélai înscenează o succesiune de înfruntări aparent sângeroase în cheie bufă, un fel de Stan și Bran by Tarantino pe repeat, un festin de poante vizuale, coregrafiate (Franciska Szabó) și eclerate (Patrik Fleisz, Lénárd Kecskés) în stil disco '80s, jucate impecabil de 9 dintre cei 10 actori ai distribuției (ce interpretează câteva zeci bune de personaje!). Singură Kati Méhes lipsește din acest carnaval belic.
Personajul ei, the one and only Martin Luther, e cel care reprezintă ultima speranță a lui Kohlhaas. El, omul Reformei, simbolul apropierii dintre uman și supra-uman, e cel care încearcă să re-aducă pacea, să propună o nouă ordine, să clădească un nou contract social. Intervenția lui determină, în fine, pornirea unei anchete pentru aflarea adevărului (ce s-a întâmplat cu cei doi cai lăsați de Kohlhaas lăsați drept garanție lui Vencel în contul pretinsei taxe). Până atunci, orice căutare a dreptății fuseseră oprită din fașă pe bază de indolență, corupție, opacitate a sistemului judiciar. Până la urmă, Kunz (Attila Diószegi) și Hinz (Ágnes Keresztes) descoperă adevărul. Calea către înfăptuirea dreptății se deschide larg. Mulțimea stârnită de cruciada lui Kohlhaas vibrează pe străzi și așteaptă miracolul. Să fie oare cu putință?
E important de spus că toate cele de mai sus și tragicul epilog ce le urmează se întâmplă, în spectacolul Trupei Harag György, pe un podium dreptunghiular cu podea transparentă, luminată cu neoane, așezat în mijlocul scenei (decoruri: Gréti Fornvald). Pe el, pe podium / scenă / ring de box / planșă de scrimă / sală de judecată, urcă, pe rând, personajele, la momentele indicate, prin vorbe și / sau gest, de cei doi povestitori, Bernd (Barbara Bogár) și Wilhelm (Evelyn Budizsa), veritabili dirijori ai orchestrei de performeri & caractere. De pe podium, actrițele și actorii coboară și iau loc pe scaunele așezate de jur-împrejurul scenei de pe scenă. Acolo, pe laterale, în culisele la vedere, se mai gustă un sandwich & tiramisu, mai o apă, mai o glumă. Tot de acolo, vin ocheade și replici asociate către spectatori (în cazul reprezentației de la București, replicile au fost livrate în română, spre deliciul general).
Tot ce e grav, sobru, amplu pe podiumul teatral e contra-punctat de firescul civiliei post-teatrale de lângă podium. Fără stridențe de vreun soi, dar cu o consistentă porție de ireverențios în ce privește solemnitatea momentului și a temelor. Da, e vorba de lucruri grave, dramatice, decisive (în caz că vă făceați iluzii, Luther trădează și el în clipa când toate rotițele sistemului se pun în mișcare întru distrugerea eroului care, prin potențiala obținere a dreptății, ar fi reprezenta un exemplu de urmat pentru atâția și atâția oameni călcați în picioare de semenii lor mai sus plasați în ierarhia de pile și relații sociale), dar asta nu înseamnă că detașarea brechtiană nu se cuvine a fi practicată. În plus, nu așa ne petrecem viețile în timpurile noastre? Nu mixăm continuu, pe ecranele noastre, între subiecte grave și tik-tok-uri de relaxare? Nu băgăm filmulețe haioase printre imagini cu decesele zilei din Ucraina, Gaza etc.? Nu e mai bine ca teatrul să ne învețe să discernem ce contează când prin fața privirii ni se amestecă, în ritm aiuritor, lucruri dintre cele mai înălțătoare și dintre cele mai superficiale?
Înapoi la paragraful cu care am început textul. E o încercare, eșuată, de a rezuma fabulosul monolog al Blankăi Moldován, prin care personajul ei, Kallheim, îi argumentează Prințului ce pericol l-ar paște în cazul în care Kohlhaas și al lui ar câștiga partida. Încercarea e eșuată pentru că monologul e atât de vast și sinuos, încât unica reacție onestă e chipul perplex și mut al lui Gyula Gaál (interpretul suveranului) privind spectatorii. Bélai își permite curajul de a propune o jumătate de minut de tăcere năucă. Pe scenă și în sală. Apoi Kallheim revine în sală și planul călcării în picioare a dreptății pe bază de legi strâmbe, pleonastice, cacofonice, bașca oarece delațiuni și mărturii strâmbe, se împlinește fără greș.
Scena monologului amintește, cu semn schimbat, de judecata lui Shylock lui Neguțătorul din Veneția. Cea a cvasi-răstignirii lui Kohlhaas, pe lângă evidentul aer christic, beneficiază de un subtil paralelism între Martin Luther și Pilat din Pont (că nu degeaba, cu doar o seară în urmă, aceeași splendidă trupă sătmăreană a prezentat în BukFeszt A Mester és Margarita / Maestrul și Margareta). Alb-negrul costumelor (Aletta Lokodi) capătă brusc culoare în paharele de spumant gustate la parastasul eroului central: în contact cu buzele conspiratorilor (ce defilare amintind, din nou cu semn schimbat, de fantomele care îl vizitează pe titularul din III. Richárd / Richard al III-lea în ceasul de pe urmă!), lichidul se înroșește brusc. Luați, beți, acesta este sângele lui. Singur, lichidul din paharul lui Luther, neatins de ilustrele buze, nu își preschimbă culoarea.
Deopotrivă monumental și exuberant, pe alocuri greu de urmărit, cel mai adesea delicios de privit, Kohlhaas stimulează gândurile, provoacă imaginația, pune în mișcare nevăzutele adesea lenevite ale martorilor. Temele religioase, sociale, politice sunt de maximă importanță. Dilema sistem - anti-sistem și conflictul dintre individ și colectiv, dintre minoritate și majoritate, dintre erou și mulțime sunt parcă mai actuale ca niciodată. Creatoare de teribile confuzii și majore angoase, dilemele și faptele ultimelor luni din, de pildă, România, își găsesc un formidabil corespondent pe scenă. Cine are dreptate? Care e adevărul? Unde e binele? Există răspunsuri la toate aceste întrebări? Răspunsul de azi va mai fi valabil mâine? De ce eroul de aici seamănă cu dementul de acolo? Ce e de făcut? Mai e ceva de făcut?
(Timpul & Spațiul reprezentației: 2 octombrie 2025 @ Sala Mare a Teatrului Metropolis din București)